E interesant cum reuşesc deseori să dezamăgesc tot ce e în jurul meu. E ceva cu totul şi cu totul special faptul că din impresia de obicei bună pe care şi-o fac mulţi despre mine, eu reuşesc să fac una cât de poate de proastă.

Când am vrut să fac ce-mi place a trebuit să lipsesc de la şcoală şi am fost egoistă, m-am gândit doar la mine fără să îmi amintesc de profesorii care nu mai au cu cine vorbi daca eu plec din clasă. Am vrut să mă simt bine, am riscat, am sacrificat multe, am făcut ce mi-a plăcut şi cu toate astea încă nu e bine…

Am în cap numai vicii şi sufăr o dulce degradare. Profesoara de română e perfect supărată pe mine; cea de engleză s-a prezentat la şedinţa cu părinţii unde a avut grijă să emită o exclamaţie cuprinzând numele meu, un oftat adânc şi aprecierea „…copil excepţional dar care se pierde…”. Eu, care nu am mai plâns de 2 luni – şi atunci a fost la un film, am reuşit să plâng cât să se vadă chiar şi a doua zi din cauza savuroaselor certuri cu părinţii.

De parcă profesorii, părinţii sau colegii nu m-au dezamăgit niciodată…

Devin din ce în ce mai nesimţită, un american ce consumă intens. Ceva frumos…

Anunțuri