Nu că aş fi vreo nuvelă dar în mine există un conflict cu potenţial exploziv mai mare decat cel al antimateriei din „Angels and demons”: e bună lenea, sau nu?

În urma anumitor experienţe mi-am dat seama că de multe ori da. Mie personal mi-e atât de lene încât am ajuns să am ca animal de companie un mucegai. Îmi pun telefonul să sune la şapte în fiecare dimineaţă dar nu durează decât trei secunde să mă conving prin autoargumentare că orice treabă pentru care ar fi trebuit să mă trezesc la ora aia se poate amâna cu cel puţin o oră. E foarte frecventă întâmplarea care face ca eu să las absolut totul pe cel mai  ultim moment. Spre exemplu, nu învăţ niciodată nimic şi chiar când să mă asculte vreo profesoară-gibon mă întreb dacă e bine să citesc atunci ceva. Las toate treburile atât de „pe ultimul moment” încât întotdeauna mă conving că pot să mai amân oricând cu cel puţin o oră.

Eu nu mănânc în bucătărie sau la masă. Nu suport bucătăria unde, oricum, nu stau decât 10 minute pe săptămână când îmi iau mâncare pentru ca apoi să mă întorc în dormitor. A mânca în bucătărie e groaznic. A mânca în bucătărie de unul singur e dureros de începi să auzi voci. Auzi ecoul fiecărei înghiţituri de jdemii de ori amplificat spărgându-se apoi de faianţa oribilă de pe pereţi. La fel şi mâncatul la masă te face să te simţi ca un virgin care-şi trăieşte copilăria cu cărare pe mijloc în părul  mătreţos şi cu calorii calculate la zecimale.

Da, eu mănânc în pat. Fie uitându-mă la TV, fie scriind/citind/scărpinând-mă/pensându-mă/epilându-mă pe braţe/vorbind la telefon/orice. Îmi curge lenea prin vene, e raţiunea mea de a fi, e păcatul absolut în materie de Irina, e un mod de viaţă. Niciodată nu duc farfuriile la bucătărie după ce am mâncat – am ceva mai important de făcut; le las până fac mucegai/drojdii/bacterii/termite/dinozauri. Când în sfârşit mă conving să le duc la bucătărie durează jumătate de eternitate până când cineva le va spăla – rareori eu.

De o săptămână mă rog de mine să aspir. Nu e decât un covor de 120×200 cm dar chiar şi dacă avea 25×25 tot muncă era. Deci lene.

Am o plantă în cameră, dar nu orice fel de plantă. E hidrofobă! Îi pun apă când imi aduc aminte – evident de la rar spre foarte rar aproape niciodată – din ce mai rămâne prin căni – ceai/lapte/cafea; nu mă deranjez să o ingrijesc, o face singură.

În baie oglinda are depuneri caledonice dar mi-e lene s-o curăţ. În fond şi la urma urmei nu mă uit decât de două ori pe zi, maxim trei şi nici atunci nu durează mai mult decât privit 3 secunde. Eu nu mă pieptăn, am haine care nu se calcă, am haine care nu trebuie curăţate de cercopiteci de le zice mama scame, mă epilez la salon, beau din aceeaşi cană orice, scriu/mănânc/citesc/dorm/cânt/vorbesc/schimb viitorul ţării în pat doar fiindcă mi-e lene.

Există şi cazuri în care nu mi-e lene. Parcă nu am auzit în viaţa mea de lene, parcă nu am fost dependentă de lene. Mi-e lene să-mi fie lene!!

Spre exemplu nu aş lua autobuzul pentru nimic în lume dacă aceeaşi distanţă o pot parcurge eu în 20 de minute la nici măcar pas grăbit, ci pas. De ce să miros toţi mutanţii şi toate babele care put mai rău ca un raton incendiat, toţi şantieriştii cu salopete slinoase şi păr la subraţ? De ce să stau în acelaşi mijloc de transport cu toate vomele cand aş putea să îmi mişc carcasa folosindu-mi sistemul locomotor?

Alt exemplu la care ar trebui să luaţi aminte e acela în care trebuie să scapi de orice reminescenţă de vreo fostă lene şi să complotezi cu tot universul pentru a face un prost să înţeleaga natura sa. Mie, personal, nu mi-e lene niciodată să îi spun clar şi rapid, preţ de 2 minute, unui oposum de-şi zice om că e prost, că s-a născut aşa şi spre deosebire de alţii va muri mai prost, că nu are nimic între urechi şi oricât s-ar strădui să umple cu ceva spaţiul ăla doar un pachet dublu de vată îl ajută. Îi faci un bine să îi explici că dacă ştie să vorbească nu înseamnă că e şi deştept. Am înţeles că a depus eforturi titanice ca să pronunţe cuvântul „ou” sau „mama” dar încă e prost de respiră pe gură. Şi îl mai auzi cu fraze de om ce nu are simţul penibilului „mi-e lene” / „mi-e silă”…Eu cred că în cazul lui lenea ar trebui să fie un lux.

De asemenea mie mi-e atât de uşor să adun în jurul meu o gloată de inutili. E de ajuns să vorbesc despre ceva cu totul şi cu totul neînsemnat cum ar fi preşedintele ţării sau câte pagini are o carte de rugăciuni ca mai apoi să saliveze cel puţin 5,2  fraieri cu ideea ” câtă intelectualitate…”. Aceşti fraieri sunt uşor influenţabili şi dacă vrei să faci o faptă bună le poţi spune deloc imperativ, aşa, ca o rugăminte, să îşi ţină respiraţia 2 ore, să se arunce de la etaj direct în cap, să bea benzină etc.

Concluzie: Îţi permiţi să-ţi fie lene numai în condiţiile în care nu faci umbră degeaba pământului.

Anunțuri