A fost odată ca niciodată ( şi chiar dacă nu ar fi fost tot s-ar fi povestit fiindcă e prea tare) o fermă (fermă e numele de cod).

Undeva, într-o zonă ferită de agitaţia pseudo-urbană a fermei, într-o coteneaţă veche, păduchioasă şi căptuşită cu pânză de păianjen îşi avea domiciliul un împărat din familia Galinaceae, pe nume Împăratul Alb . Ei bine şi acest împărat avea el trei copii: două fete şi un băiat. Şi-ar fi dorit el trei băieţi ca în orice basm dar deh…nu te pui cu ouăle.

Într-o zi a primit un e-mail de la fratele fratelui său, Împăratul Gri-Jegos, prin care era înştiinţat de lombosciatica de care suferea acesta, boală pe care o ducea cu greu şi care îi adusese numai necazuri începând cu căderea penelor, continuând cu colorarea pliscului în roz şi până la strabism. Era obez, fomist convins fără şanse de supravieţuire, astfel îşi ruga fratele să trimită pe unul din copiii săi ca să îl urmeze la tron, că el oricum era hermafrodit şi nu putea face copii căci nu se atingea niciun cocoş de el (Cocoşii nu sunt niciodată gay, au şi ei orgoliul lor).

Citind acestea Împăratul Alb le-a dat copiilor săi câte un beep şi astfel în 10 minute erau toţi patru, tată şi copii, strânşi în jurul unei mese. Le-a explicat faptul că Împăratul Gri-Jegos vrea un succesor la tron.  Fetele au strâmbat din nas (sau cioc, ce-or avea ele…) şi au zis că nu au chef să-şi murdărească ghearele mergând până la capătul fermei pentru un biet unchi gay obez. Unicul băiat al împăratului, şi mezinul totodată, s-a văzut între ciocan şi nicovală sau între vulpe şi secure, aşa că nu a avut de ales. A trebuit să se sacrifice, oricum, avea să primească o împărăţie.

Mezinul, simţindu-se ca o fecioară la ananghie, a mers de urgenţă afară şi a început să plângă căci niciodată nu mai plecase de acasă, nici măcar în tabere şcolare (nu-l lăsau părinţii fiindcă avea rău de maşină). Şi cum stătea el pe o creangă numai ce aude nişte bătăi de aripi şi deodată se trezeşte cu o biată curcă ce se chinuise o grămadă să urce cei 20 cm fiindcă liftul nu mergea.  Aceasta, cu o tentă de tuberculoză în glas, şi cu ceva osteoporoză în gesturi îi cere să împartă mâncarea lui cu ea.

-Distins fiu de împărat, mirobolant chockoflender ce eşti…Nu ai vrea să împarţi seminţele Nutline cu mine?

-Sigur, femeie! Vrei şi bere? Mai am două cutii puse la rece…

-Oh…nu-i bai…E suficient şi atât. Eiii…şi?

-?

– De ce eşti aşa de trist de parcă ai fi ejaculat precoce?

-Ce proastă eşti…Mă vezi tu pe mine impotent? Sunt supărat din cauză că… (şi i-a povestit tot cu lux de amănunte, cu virgulă şi cratimă).

-Apoi…eu nu am decât o idee. Du-te la tatăl tău şi roagă-l să îţi dea Converse-urile pe care i-a avut el când a fost mire, cravata de atunci şi sabia lui. Apoi mergi în fermă şi caută cel mai bun câine de călărit. O să-l recunoşti în felul următor: iei un colţ de pâine şi îl ţii în mână, câinele care va veni şi îţi va lua mâna cu totul înseamnă că e cel ales.

* * *

Făcu prinţul nostru aşa cum spuse curca bătrână şi spre seară fură toate gata. Converşii curăţaţi, cravata cu nod dublu, şi câinele cu zgardă anti-purici.

Singura problemă e că seara se apropia cu paşi repezi şi vânt greoi. Atunci, fiul împăratului îşi luă rămas bun de la familie înainte de  a pleca în Ţara Brânzei-care-pute, ţara unde domnea unchiul său, Împăratul Gri-Jegos. Chiar când cobora scările palatului (a se citi coteneţei) Împăratul Alb îi şopti să aibă grijă cu cine intră în anturaj şi să nu se împrietenească cu Spânul, cocoşul cu gâtul gol.

Era o noapte cumplită. Cea mai noapte noapte dintre toate nopţile. Vântul bătea atât cât să te poţi zbate în chinuri sub propriile idei şi cu gândul la spirite. Luna părea că te urmăreşte de undeva din spate căci ori de câte ori te întorceai ea dispărea între nori hidoşi, negri şi grei ce parcă apăsau peste pădure. Nu îţi trebuia prea multă imaginaţie ca să aproximezi cele câteva specii de păianjeni, şerpi şi lilieci ce păreau a se ascunde după fiecare piatră, în fiecare tufiş precum un violator în serie ce te aşteaptă exact pe tine să îi treci prin faţă.

Singura problemă e că fiul împăratului nu a putut evita asta. Tremura tot şi pielea i se făcuse de găină (mai de găină decât era deja) de frică. Câinele său, bravul lui soldat vietnamez tip sânge pur de corcitură maidanezo-pudel, uda fiecare copac în cale şi nu fiindcă marca teritorii ci fiindcă pur şi simplu asta faci când ţi-e frică.

În fine. Noaptea trecu şi zorii zilei îi prinseră îmbrăţişaţi sub o tufă.

Porniră la drum şi la un moment dat se întâlnesc cu o arătare gen pene pestriţe de la Chanel şi creastă Versace, şi gât gol. Atunci în mintea mono-neuronală a prinţului născu un gând scurt „Acesta e Spânul”. Îl apucă plânsul căci i se făcu frică chiar dacă tipul nu părea prea periculos. Apoi cu lacrimi în ochii îi spuse Spânului:

-Dar tu eşti spân!!

-Şi? ( 😐 )

-Păi şi tata a zis să nu mă împrietenesc cu tine…

-Stai calm. Nu sunt singurul, aici sunt o grămadă ca mine. Şi oricum…presupun că ai nevoie de un ghid. Jungla asta e foarte ostilă.

-Aşa e…ştii …eu nu am plecat niciodată de acasă şi tare mă simt ciudat şi singur pe aici.

(Câinele, fără să poată vorbi – chiar dacă e basm- gândi că probabil prinţul nici nu şi-a dat seama că e şi el pe acolo.)

În orice caz, spuse Spânul, te însoţesc eu fiindu-ţi slugă.

Învoirea se făcu rapid şi mergeau de parcă se ştiau de o viaţă şi nu de cinci minute. La un moment dat ajung la o fântână şi cum nu mai aveau apă Spânul coboară undeva la subsol şi îl anunţă pe prinţ că acolo jos e nemaipomenit, excelent, minunat de bine.  După ce ieşi el îl convinse să coboare dar naiv, prinţul nu îşi dădu seama că poate fi o capcană.

Cinci minute mai târziu prinţul se ruga de Spân să îi dea sfoara să urce. Acesta din urmă profită de situaţie şi îl obligă pe prinţ să jure că din clipa aceea, calculată după ora de vară, va uita de statutul nobiliar pe care îl avea, îi va da hainele sale Spânului şi va deveni slugă până la moarte acestuia şi totodată nu va spune nimănui de originile sale. Ba mai mult (ştiu, e plictisitor…) îi dădu un nume magnific: Dorel.

Se îndreptau spre Împăratul Gri-Jegos. Ajunşi la curtea acestuia Spânul se dă drept nepotul împăratului. Verişoarele lui îşi antrenară tacticos al şaselea simţ pe el şi gândiră – cu mintea lor de găină – că nu se poate ca bădărania întruchipată, stupiditatea în persoană, lăcomia şi prostul gust de-o jenă tristă să fie verişorul lor.

Dorel nu se putea arăta Măriei Sale căci nu mai purta nici Converse şi nici cravată de hipster. Cu alte cuvinte stătea mereu lângă cuşca câinelui plângând şi smiorcăindu-se. Înăuntru Spânul devora lipsit de orice bune maniere nişte broccoli. I se păru genial şi îl rugă pe „unchiul” său să îi dea mai multe detalii. Acesta îi explică de unde poate lua broccoli ca acela şi Spânul îl chemă de urgenţă pe Dorel.Sluga veni cu ochii roşii de la plâns şi se arătă cât se putu de supus dar stăpânul său, cu o nesimţire crasă îl trimise ca pe ultima vomă a societăţii să culeagă broccoli:

– Te mişti în clipa asta şi nu ştiu cum faci dar vreau să mănânc broccoli! Vei merge în Grădina Elefantului de urgenţă! Haide! Mişcă, slugă proastă!

Dorel  îşi luă câinele de lesă şi mergea abătut şi trist regretând amarnic clipa în care îl desconsideră pe tatăl său, Împăratul Alb. Cum mergeau ei doi pe o cărare de pădure, căutând Grădina Elefantului , la un moment dat cade dintr-un copac o chestie. Mică, rufoasă, spălăcită şi cheală. Aceeaşi curcă din copacul de acasă. Când îl văzu pe Dorel se ridică eroic şi schiţă un zâmbet ştirb. Îşi scutură penele expirate şi apropiindu-se timid şi penibil de câine şi cocoş le spuse:

-Ştiu unde mergeţi şi vreau să vă ajut.

-Dar tu nici măcar pe tine nu te poţi ajuta…What the fuck?!

– Lol. Eu sunt Sfânta Miercuri (Miercuri venind de la faptul că e zi de post, zi fără carne deci. Cu alte cuvinte păsările sărbătoresc ziua în care riscul de a muri scade.) şi presupun că sub creasta ta bleagă nu se ascund chiar secretele cu care poţi adormi elefantul pentru a fura broccoli.

– Wow! Păi ce mai aştepţi? Ajută-ne!

-Hai, leneşilor! Mişcaţi.vă!

Ajunseră la un fel de grădină. Garduri normale, copaci normali, totul normal. Curca scoase din buzunar o sticluţă cu nişte muci albaştri şi zbură până la fântâna de unde se adăpa de obicei elefantul. Turnă mucii în apă şi se întoarse lângă Dorel şuşotind, cu zâmbetul de mulţumire pe care o ai atunci când faci şi tu ceva ce nu ai mai făcut de o viaţă şi îţi iese bine.

După nici treizeci de secunde se arătă o chestie care nu era nici pe departe ceea ce se aştepta Dorel să fie. Un elefant negru păşea de se cutremura pământul pe iarba ce putea să îşi ia adio de la o nouă răsărire. Era atât de negru încat rimelul de la Rimmel London e zero pe lângă el şi dacă mai punem şi faptul că îşi călca trompa în formă de drujbă deja ne înfiorăm prea tare. Dar imaginaţi-vă cum se simţea Dorel (sau mai bine nu…). În sfârşit…s-a dus elefantul la fântână şi în timp ce bea apă l-a apucat un somn cumplit. Dormind dus puteai să joci WOW şi să asculţi Metallica lângă el căci nu avea să se trezească nicicum.

Văzând aceasta, Dorel s-a grăbit să adune broccoli din Grădină şi apoi, după ce i-a mulţumit curcii, s-a întors la palat. Spânul fierbea de ciudă şi dezamăgire că planul său de a-l omorî pe Dorel se ruină.

* * *

În aceeaşi seară Spânul, pseudo-unchiul său şi non-verişoarele sale stăteau undeva în sufragerie mâncând un desert cu căpşuni. La un moment dat Spânul simţi ceva între dinţi şi când scuipă văzu un rubin uriaş ce sclipea superb. Împăratul, văzându-i mirarea, îi spuse că pietrele acelea sunt unicate în lume şi că se găsesc numai încrustate în blana unui cerb din Codrii Saftei. Atunci în mintea Spânului născu un plan diabolico-schizofrenic şi chemându-l pe Dorel îi porunci, ca de obicei, vorbind cât se poate de murdar, să meargă şi nu contează cum dar să îi aducă pielea cerbului cu tot cu cap. Ba mai mult, nicio piatră nu trebuia mişcată din locul ei căci Dorel avea să fie pedepsit crud.

Indignat şi resemnat cu trista-i soartă îşi luă câinele de lesă şi plecă în căutarea cerbului preţios. Câinele său nu avea nicio putere specială, avea doar mulţi  purici şi-i iubea căci erau ai săi. Dar să nu deviem de la subiect căci Sfânta Miercuri apăru aşa cum o făcea de câte ori avea nevoie Dorel de ea.  Aproape-eroul nostru se bucură cumva şi îi povesti misiunea ce o primise.  Curca îşi puse penele în cap când auzi…Nu îi mirosea prea bine chestia asta dar nu îl putea lăsa singur pe Dorel.

Astfel merseră împreună în Codrii Saftei, o pădure deasă cu un luminiş încântător în centru. Ajunşi acolo se grăbiră să sape o groapă în care Dorel avea să se ascundă până când cerbul venea să bea apă. În clipa aceea era unica şansă dată lui Dorel să îşi scoată sabia laser şi să îi taie capul; dar nu aici se termina aventura căci după aceea capul cerbului mai ţipa până la asfinţit când puteai considera că e mort pe bune. Condiţia era ca masculul feroce să nu iasă din groapă când cerbul îl striga pe nume pentru că cerbul avea puterea de a împietri orice fiinţă la care se uita (Se pare că cerbul era un fel de Medusa zoo şi el e singurul personaj care are puteri supranaturale. Mă gândesc la bietul câine care se tăvăleşte de fericire de fiecare dată când îşi aminteşte de cerb şi de cum a murit acesta…).

Când Dorel auzi cerbul apropiindu-se şi bând apă din fântână ieşi cât de rapid putu el, scoase sabia laser când era în aer, şi dintr-o singură mişcare îi tăie capul patrupedului. Se aruncă eroic în groapă şi se tăvălea de râs comparând moartea căprioarei cu ce făcu el. Singura problemă e că cerbul nu se opri din zbierat decat după ce se întunecă afară şi mai mult, cât timp a fost în viaţă se repeta pasajul:

– Dorel, mirobolantule, ieşi afară!

-Pentru?

– Vreau să văd şi eu cine a fost minunatul care m-a ucis!

– Da, da…şi vrei să te cred…

– Haide, amice! Te rog!

– Taci acolo…mori o dată!

La final Dorel ridică sfecla cerbului şi o puse într-o pungă de la Metro (alea erau mai mari) şi, desfăcând cu grijă fermoire-ul de la blana patrupedului i-o înşfăcă artistic.

* * *

Într-un final a ajuns şi la curtea împăratului unde până şi Spânul a rămas perplex văzând ce comoară de mascul feroce, tenace şi rapace e Dorel. În acea seară în salonul principal s-a sărbătorit cu mâncare multă şi băutură specială onoarea de a-l avea pe nepotul împăratului la masă cu rudele sale. Şi chiar când le era lumea mai dragă tuturor la geam apare o pasăre gen peruş şi strigă disperată cu tente tuberculozice în corzi vocale:

– Ha! Puteţi prinde voi orice dar numai pe fiica Împăratului Roşu nu o puteţi avea!!

Apoi se făcu nevăzută lăsând în urma ei larmă şi rumori incontrolabile. Babe şi moşnegi spuneau tot felul de mituri cum că fiica împăratului Roşu e o vrăjitoare şi că nimeni nu e destul de bun pentru ea.

Spânul s-a enervat şi l-a chemat pe Dorel de urgenţă poruncindu-i să facă orice ştie el numai să o aducă pe prinţesă la el.

* * *

Dorel mergea împreună cu câinele său în dreapta. Era abătut şi din cand în când îşi amintea de superba lui cravată cu vaci care fac sex şi de Converse şi vărsa câte o lacrimă rătăcitor ascunsă pentru a nu se face de râs. La un moment dat merge şi se întâlneşte cu nişte creaturi ciudate. Trei fetiţe mici, fără degete, jucând foaie-foarfece-piatră. Atunci Dorel izbucni într-un râs cretin încât fetele, cu o privire compătimitor-batjocoritoare, îi spuseră în cor „Ha-ha! Râzi cât vrei, amice dar nu credem că tu te vei descurca fără noi mai ales în condiţiile în care sub creasta ta bleagă nu se ascund decât gânduri cu tenişi şi cravată.” Apoi Dorel, mut de uimire, răspunse „Păi şi voi cine #¤%& mea sunteţi?„. Ele, deloc ofensate de tâmpenia lui nevinovată spuseră (tot în cor): „Suntem  Fetiţele NoPowerPuff”.

Va urma…

Anunțuri