Era o după-amiază undeva aproape de mijlocul lui septembrie. Deşi nimeni nu voia să creadă asta, toţi erau conştienţi de faptul că venise toamna. Se întâmpla exact opusul cazului lui Moş Crăciun: erau conştienţi că nu există dar voiau să creadă în el.

Aşa sunt după-amiezile zilelor ploioase: reci şi ude. Cer gri-şoarece, aer răcoros, vânt calm aducând ocazional fie miros de pădure fie de benzină. E de dorit să nu ieşi afară căci în asemenea zile până şi horoscopul se schimbă; astrologii intră într-o demenţă de neînţeles şi umplu rubricile pentru dependenţii de horoscop, cu adevărate dezastre ce ar putea avea loc: o maşină ce trece printr-o baltă te poate ajuta să-ţi stropeşti rochia când mergi regulamentar pe trotoar ca un pieton ce eşti; ca şofer ce respectă regulile te poţi considera blestemat dacă trebuie să mergi la servici. Dar astroloagele fashioniste nu sunt impresionate de blocări ale circulaţiei sau de faptul că sunt gropi pe şosele. Ele jură că dacă ieşi afară pe ploaie vei rămâne fără păr în cap.

Dar să revenim. Era septembrie, luni. Undeva într-un loc încă neuitat de Dumnezeu ploua enervant. Ţăranii ce se cărau în poziţie echer aproape că erau în extaz că în sfârşit îşi puteau folosi bocancii de toamnă în condiţiile indicate pe ambalaj. Nu interesa pe nimeni asta, cu atât mai puţin pe Denisa, eroina din toate punctele de vedere a acestei poveşti.

Denisa era o tânără în căutarea personalităţii despre care scrie în revistele pentru bebeluşi. Se lupta câteodată cu acneea şi stătea două ore pe zi în oglindă vorbind cu ochii ei – voia să îi convingă să nu mai fie atât de albaştri.

Nu o durea nimic, dar întotdeauna ploaia îi inducea o stare comico-melancolică. Devenea o legumă în faţa unui laptop aşezat pe un birou postat în faţa ferestrei. Era ucigător pentru ea ceea ce se întâmpla. Nu, nu ploaia. Ci faptul că ştia că în bucătărie se afla o tavă intactă de plăcintă cu mere. Nu, nu plăcinta o chinuia. Era un conflict interior între dorinţa de a înfuleca, sfâşia diabolica plăcintă şi lenea ei. Da, Denisa suferea de lene. Dar eroina mea nu e nicicum laşă, ea e un războinic al luminii, un apărător al drepturilor plăcintelor din întreaga lume.

Revenind. Zăcea pe scaun urmărind două filme în acelaşi timp. Unul pe propriul ei laptop şi unul la vecini. Da, putea privi prin fereastra ei, apoi prin a vecinilor de vis-a-vis şi pe urmă la televizorul alb-negru al bolnavilor de Alzheimer.  Se săturase iar stomacul ei o luase razna. Atunci şi-a pus costumul de balerină şi din două salturi a ajuns în bucătărie. A inşfăcat mult dorita plăcintă pe care a dus-o în bârlogul ei.

(Avea o cameră de adolescentă nu banală, ci normală. Uşa aproape că se lăsase de postere, dulapul gemea de haine, oglinda se spărsese de la câte ţinute nereuşite  a trebuit să suporte, noptiera avea picioare întărite cu bandă adezivă pe motiv că risca să se prăbuşească oricând din cauza revistelor de pe ea şi a cosmeticelor din sertar.)

Timp de trei ore a plâns. Mânca plăcintă şi nu se putea opri. Nu se putea opri din mâncat, nu din plâns. În tavă mai rămăsese doar un rulou de plăcintă. Rânjea căzută cu capul în jos de pe scaun. Da, rânjea satisfăcută de ideea că brand-ul Statelor Unite ale Americii, apple pie-ul , pierduse lupta cu moldoveanca. Apoi a apucat-o plânsul iar.

Auzea câini lătrând la lună. Chiar dacă nu era lună ei şi-o imaginau. Se gândea la vampiri şi credea că Edward Cullen e ascuns după draperii. Ar fi vrut s-o ia ca pe Bella şi să meargă undeva unde era soare şi să-şi arate pielea. Dar puţinul simţ al realităţii care îi mai rămăsese a făcut-o să realizeze că nu era bine să vină Edward Cullen. Mai bine venea Robert Pattinson.

Auzea maşini stropind babe cu şoşoni pe stradă, auzea păianjeni schiind prin praful de pe şifonier şi ar fi vrut să dea liniştea mai tare. Continua să plângă râzând. Îi era specific.

La un moment dat a auzit ceva ce semăna cu torsul pisicii. Ştia că nu are pisică şi continua să se gândească la cum ar fi să-şi bage plăcintă cu mere în venă sau cum ar fi să găsească o cale spre nemurirea sufletului.

Apoi brusc i s-a rupt filmul. A auzit un miorlăit. S-a înarmat cu o pensulă pentru fardul de obraz şi a început să se târască gemând de parcă mai avea puţin şi năştea. Chiar arăta ca o femeie însărcinată. (Avea gemeni – două rulouri de plăcintă).  Ajunsă pe hol a dat faţă în ochi cu o pisică. Aproape că a făcut pe ea de …râs. Dar imediat s-a scăpat pe ea de frică atunci când pisica a început să râdă şi să scoată o macetă din rucsac.

-Give me the apple pie, you bitch!, spuse pisica.

– Ce eipăl pai visezi , iu chet?, spuse Denisa.

– Give it to me now!!!

-Nou uei! Iţ main!

Şi după câteva clipe au hotărât să joace piatră-foarfece-hârtie. Cine câştiga avea să ia the precious apple pie.

Suspans, transpiraţie, nervi, ros de unghii şi tot setul. Pisica nu ştia că Denisa era campioană naţională la jocul acesta. A bătut-o la fundul gol pe mâţă. A căsăpit-o şi a lăsat-o să plece înapoi la scara ei…(Era pisica doamnei Tanti Maranda.)

Da, aşa o chema , Tanti Maranda. Era baba apocaliptică, era apogeul hidoşeniei băbeşti.

Epuizată, Denisa s-a întors în cameră. A îmbrăţişat plăcinta şi i-a jurat papile gustative pure pentru totdeauna. Plângând de fericire şi extaz muşca zgomotos din corpul inert al Plăcintei.

Nu ştie ce s-a întâmplat mai apoi. Au găsit-o dormind pe parchet, saliva scurgându-i-se greţos şi sincer pe un poster cu Edward Cullen. Lângă ea o farfurie era leşinată şi linsă.

E încă luni. Cel puţin e încă luni, 07.09.2009  până la 00:00. E beznă afară, e cer gri-negru-albastru. E rece şi umed tot ce înseamnă natură. Denisa e reală, restul e produsul unei minţi nebune.

Anunțuri