De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

News

Scriu din bârlogul meu de la ţară. Da, m-am mutat. Nu mai locuiesc în orăşelul cu nume descris de o anumită persoană ca fiind ciudat. I-am lăsat pe proprietari în contradicţia lor şi am ajuns pe meleaguri ancestrale – “contradicţie” pentru că ei nu ştiu ce vor şi nu îşi imaginează că dacă închiriezi un apartament îţi asumi şi riscul ca mobila ta să se deterioreze în timp pentru că HELLO cineva o foloseşte…

Există câteva avantaje ale traiului aici, restul de până la 1000 fiind dezavantaje, desigur. Mănânc sănătos, am hârtie Zewa la baie, e mai calmă zona, stau la parter şi nu trebuie să urc un etaj de fiecare dată când mă întorc acasă, are cine să îmi gătească şi să îmi facă o cafea, eventual să spele vasele ş.a. DAR mă trezesc în fiecare zi la 5:30am şi peste o oră sunt deja în bus stop gândindu-mă că urmează iar 50 de minute de plictiseală după care ajung la jumătatea primei ore de curs şi trebuie să mă umilesc scuzându-mă că am întârziat – mereu spun aceeaşi poveste. Ajung întotdeauna mult prea târziu acasă şi încă mai am probleme cu împărţitul camerei, băii, internetului. Cel mai apropiat magazin e la 5 minute de mers şi nu e non-stop, există tot felul de animale dubioase, uneori mult praf; există vrăbiuţe care nu te lasă să dormi, tone de câini gălăgioşi, ţărani de strigă pe stradă, babe cu raze x ce scanează fără pauză când treci pe stradă şi, mă rog, tot setul. Am mai scris despre viaţa la ţară…

Nu am permis de conducere şi nu mă pot duce când vrea miocardul meu unde vrea encefalul. E frumos.Vreau camera mea în care să fie toate lucrurile mele, să fie în culorile dorite de mine, decorată aşa cum vreau eu, să pot picta şi desena în muzica mea, să stau cu cine vreau eu.

Nu am mai scris pentru că aşa am înţeles eu lucrurile. Am dispărut din peisajul tuturor, nu numai din peisajul blogului. Dar acum am încă o revenire, se pare.

Nu voi cere poze cu ţâţe şi alte chestii odioase pentru a mă inspira şi a mă mobiliza în ale scrisului. Am să încerc să mă adun. Mai am de şters nişte praf pe aici.

Chinuri intersemestriale

Vacanţele intersemestriale sunt mizerabile prin chiar denumirea lor. Sunt ca nişte suzete – amăgitoare, adică.

Cum iau naştere

In ultima saptamână te retragi in culmea gloriei, incă de miercuri, declarîndu-te suferind de blenoragie, spasmofilie, bronşită astmatiformă, chist pancreatic, ovar polichistic, molar cariat . Totul de imagine – nu te crede nimeni – dar vai, iti tremură miocardul de fericire că ai scapat de matinalul ala stupid. Sâmbăta te trezeşti mahmur şi constaţi tragedia. Eşti inchis intr-o casă, fără bani, ai pijamalele etern patetice pe tine şi cel mai rau e că ai o gramadă de idei dar au pus parinţii sechestru pe tine.

Efecte

Probabil seamănă cu sevrajul sau sindromul câine in lant/leu in cuşcă. Te simţi ca un ratat ştiind că există cel puţin o persoană care se distrează de ai spune că nu e adevarat de vreme ce tu stai in casă şi te uiţi la 10 filme pe zi, mănânci mult şi zaci in mizerie pentru că nu ai starea necesară pentru a face curat. De fapt nu ai nicio stare, nu se poate descrie aproape-coma in care iţi duci existenţa atât de vulnerabilă zilele acestea. Te trezeşti după 8 ore de somn şi eşti incă obosit şi până să ajungi in bucătărie te loveşti cu tot cu pijamalele tale patetice pe rând de pat, uşă, prag, perete, prag iar, uşă cel puţin. Ceea ce cândva nu avea durată acum iţi ia o veşnicie: alegerea ingredientelor pentru sandwich, modalitatea de a prepara cafea, tipul de cafea, muzica de dimineaţă, duş sau nu, ulei de corp sau nu… Şi iţi bagi piciorul in toate, nimic nu te ajută. Lasi cuţitul cu branză topită lipit de o felie de pâine şi stingi aragazul pe care era fixat ibricul pus de-o infuzie, puţi şi vrei sa faci duş dar ce e mintea când corpul refuză cu desăvârşire incă doi paşi (?).  Te mănâncă pielea şi pierzi noţiunea timpului.

Soluţii

Poţi fugi, mă rog, evada. Nu e neapărat simplu dar e eficient. O sa incepi să te gândeşti la consecinţe, la lacrimile mamei şi crucea de uimire a vecinilor dar ştii că numai gândul că poţi fugi de acasă pentru 24 de ore iţi dă fiori şi lacrimi de incântare. O sa iţi iei un rucsac plin cu un suc, un carnet de note şi un portofel cu bancnote nenumărate. Poţi alerga pe strazi necunoscute incă împreună cu cel mai bun prieten, vă urcaţi intr-un tren şi il mituiţi pe controlor să vă lase in pace până in următorul oraş. Hălăduiţi pe străzi bizare şi prostiţi două persoane să vă dea o bere şi bani de intoarcere.

Pleacă naibii de acasă şi urcă-te pe antena de la Romtelecom, spânzură-te pe tot felul de garduri şi simte funcţii exponenţiale de fericire. Strânge băieţii, luaţi-vă vodka şi ţigări şi daţi-vă cu sacul pe pârtie. Mergeţi acasă la un prieten şi mâncaţi mâncare făcută de bunica. Strânge grup şi faceţi clătite cu ciocolată. Există atâtea idei şi pot fi realizate cu o singură condiţie: spiritul de „Hai sa o facem!”

…şi eu ce?

Eu am multe defecte. Atât de multe defecte încât repartizate cumva aş obţine încă două persoane pe plus în domeniu. Există însă o problemă şi nu am idee dacă e defect sau calitate. Dacă ar fi calitate la moarte m-aş transforma direct în moaşte căci aş fi sfântă, dar dacă e defect atunci nu-mi rămâne decât sa lucrez la “nu mă pot supăra pe alţii, mă supăr numai pe mine”.

Mi s-a întâmplat deseori să fiu călcată în picioare, să mi se spună în faţă nesimţiri adevărate, să fiu consumată, minţită şi cu toate astea nu m-am putut supăra decât aproximativ cateva minute pe persoana respectivă – şi chiar şi aşa i-am zâmbit cu modestie. De obicei mă supăr pe mine şi sufăr calm, chinuit. Îmi reproşez infinităţi şi îmi cer iertare, îmi strig regretele şi fac promisiuni de parcă m-aş certa nu cu mine ci cu viitoarea mea soţie -  şi mă enervează la culme, mă oboseşte şi de două ori pe lună îmi dă depresie. Nu cer raport din partea nimănui şi consider că nu am niciun drept să reproşez cuiva că a ales să facă ce era mai bine pentru sine.

Dar aşa sunt eu. Mi-au furat bani, au râs de mine, m-au criticat, am fost pe rând grasă, ochelaristă, tocilară şi nu m-am supărat. M-am supărat pe mine că nu am făcut mai mult şi că nu m-am descurcat mai bine, că am tolerat. Uneori e ca şi cum stai tu cu tine, faţă în faţă. – De ce, Irina, de ce? – Păi ştii că eu… am vrut să… – Ce ai vrut tu măh??!! – Domnule, doamnă…am vrut să, ştiţi, domnule…mă scuzaţi, doamnă… – Te bâlbâi şi părul îţi stă ca naiba!! Zece ture de teren cu un limax în nas, marş!!

Alteori ajung la o împăcare. Un armistiţiu, o promisiune solemnă că ies din depresie şi o să pun iarăşi umor în 90% din ceea ce fac dar ştiu bine că peste puţin timp iar mă deprim şi mă supăr pe mine şi în loc să fiu rea cu alţii sunt rea cu mine.

Astfel sufăr un exil pe un atol plin de defectele mele, mă lupt cu ele şi pe zidul supărărilor mai bifez încă un mort. Iartă-mă…

Memento

Pe vremea când un pachet de şerveţele umede costa 2 lei într-o farmacie de ţară şi asta era mult în comparaţie cu preţul de  30 de bani al unei pâini,  când la 5pm trebuia să fiu în casă şi nu aveam voie să aduc prieteni la mine când erau părinţii la servici; când arealul activităţilor mele se întindea pe o rază de 100m de la poarta curţii… viaţa era mai frumoasă.

Am avut o perioadă în care l-am negat pe Dumnezeu şi mi-am negat copilăria. Aveam impresia că nu am avut copilărie, că totul a fost o pokemoneală ieftină, că trăiesc degeaba pentru că nu am avut căsuţă în copac, că nu am fugit de acasă şi nu i-am tras chiloţii peste cap retardului cartierului.  După ce am însumat atâtea momente de respiro, intervale de timp în care am calculat probabilităţi ale evenimentelor cotidiene, am numărat oi, gândaci şi voci din stradă, am tremurat în frig şi absenţă, am visat cu ochii deschişi şi am plâns cu ochii închişi, mi-am dat seama că de fapt copilăria mea a fost extraordinară.  În perioada aia toate se desfăşurau altfel decât acum. Aveam energie, oră de somn, oră de intrat în casă, chef de creat, păpuşi. Desenam non-stop şi citeam aceeaşi enciclopedie la infinit – nu mi se părea anormal şi devenea tot mai captivantă. Mergeam cu colindul şi câştigam atât cât să ne luăm o ciocolată. Nu aveam atâtea nevoi ca acum – nu ne permiteam aroganţe vestimentare şi nu ne tăiam unii cu alţii în cuvinte crocante – purtam ce aveam şi ne bucuram sincer când ne cumpărau părinţii Kinder Surprise sau râme de jeleu.  Oamenii nu mureau din accidente stupide cu şoferi drogaţi, din certuri şi bătăi în licee, handbaliştii nu mureau fără vină iar profesoarele nu făceau greva foamei timp de 40+ zile – sau cel puţin eu nu aflam. Credeam în Moş Crăciun şi ne era ruşine să ne uităm la cupluri ce se sărutau. Criticam fumătorii şi nici nu ştiam ce gust are berea.

Acum mergem la şcoală pentru a ne întâlni sau doar pentru a pleca de acasă. Mă amuz cum cuvintele “scârbăvnicie” şi “halucinogen” pot exista în aceeaşi frază. Zilnic găsesc n+1 surse de inspiraţie dar rezumate ele devin incultură, sex, ipocrizie, vicii, laşitate, curve, ţărani, depresie, chin, dependenţă etc. Trăim zile în care cuvântul “sexy” este adverb de mod. Învăţ la un liceu de prestigiu, cu diplomă de excelenţă din partea ministerului, dar jumătate din colegii mei de clasă n-au văzut în viaţa lor o piesă de teatru, un concurs şcolar şi nici nu au trecut de nivelul de clasa a 6a pe plan al culturii generale. Mi-e foarte uşor să seduc vânzătoare de magazin şi mă plictisesc când beau suc de fructe.

Altădată jucam şotron şi săream coarda obsesiv de mult, acum ne disperăm pe dubstep şi d’n'b. Nu ne-au mai rămas decât desenele animate de atunci dar şi astea se duc…

Cei mai buni prieteni sunt cei din copilărie, cele mai proaspete amintiri sunt cele din copilărie, coşmarurile provin de acolo iar prezentul ăsta prost o strică de tot dar nu există decât acum şi s-a şi dus…

 

Două puncte bară

De regulă nu îmi plac sfârşiturile. Dacă e ceva ce îmi place mai puţin atunci acestea sunt începuturile. S-a terminat. Gata. Zero vacanţă, finish, mort, terminat, nimic, sfârşit, pa. A fost o vacanţă plină – se putea şi mai bine dar nu comentez. Ce e amuzant abia acum începe: se dă drumu’ la boboci. Multe, multe uniforme, râsuri, flori, directoare, profesoare cu fuste, profesori, foşti elevi ai liceului,pupăceală, linguşeală, mult, mult, nu, nu vreau.

O strategie bună ar fi să mă duc beată, la 10 dimineaţa, la pupat, la îmbrăţişat. Oricum, la cât de dezbinată e clasa mea nu o să observe nimeni că am la bord ceva bere.  Băi dar nu îmi plac începuturile absolut deloc, la nimic, niciodată, nici măcar un pic, deloc, nema, nada, rien etc. N-am ce face, o să mă duc, o să sufăr, o să mă pup cu toţi. Săptămâna asta nu mai scriu. Aştept să îmi iau laptop. Numărăm ceva boboci?

Feelings come around, then go around

Nu sunt meteorolog dar…afară e o vreme ciudată, un cerc vicios al vremii, un complot sinistru, ceva neprevăzut, o molimă ce stă pe tuşă aşteptând momentul oportun să lovească demonic. Există o tonă de lucruri pe care le poţi face în asemenea momente. Eu, personal, meditez. Rememorez, gândesc scenarii, joc “what if…” cu mine însămi, eu întreb şi tot eu răspund, îmi amintesc persoane şi întâmplări, râd de sistemul cauză-efect şi o iau de la capăt. Vara asta a fost atât de plină încât nici nu stiu despre ce să scriu. Nu o să scriu despre nopţi pierdute, evenimente păcătoase, adulţi aroganţi, bătrâni fără niciun simţ al realităţii cât de cât palpabil ş.a. Am învăţat atâtea încât aş greşi dacă le-aş explica altora de ce sau pentru ce. Mă văd la o masă jucând “I’ve never…” cu tequilla – probabil aş termina sticla înainte ca ceilalţi să dea măcar un shot. Acum mă amuz. Nu vreau să ştiu cum va fi mai târziu. Mă duc să mai exersez la chitară.

Cum se distruge o viaţă

A fost incendiu la maternitatea din Giuleşti şi bineînţeles, au inceput cu teoria conspiraţiei, anchete, suspecţi etc. Explozia a fost rapidă, anumiţi nesimţiţi nu au sesizat la timp, personalul de servici nu şi-a făcut treaba nici 30% din cât ar fi trebuit şi atât. Efectul e catastrofal: 4 bebeluşi morţi şi 7 răniţi. Nu mi-au plăcut niciodată copiii dar de data asta e strigător la cer pentru că mă gândesc la cum înnebunesc mamele şi cum o să rămână traumatizate pe viaţă după asemenea pierdere. Adică munceşti atâta, pui suflet, porţi o sarcină atâta timp, îţi schimbi viaţa cu totul aşteptând momentul,  nici nu apuci să îţi vezi bebeluşul şi deodată afli că e mort? Mă gândesc la cei răniţi. Ei sunt cei cu adevărat afectaţi, prea marcaţi pe viaţă. O să se refacă greu, în copilărie toţi o să râdă de ei şi vor fi marginalizaţi, o să crească şi nu o să aibă prieteni, nu o să îşi găsească loc de muncă respectabil pentru că în zilele noastre se pune accent pe aspectul fizic aşa cum numai într-o ţară lipsită de civilizaţie se poate. Poate doar câţiva cunoscuţi vor şti că ei au fost victima unei accident de absolut toată ruşinea, restul vor râde şi ei nu se vor putea apăra pentru că nu vor avea ocazia să explice de fiecare dată că viaţa lor a fost distrusă înainte ca ea să înceapă cu adevărat.

Doliu

Întotdeauna mi-a plăcut că  Pepsi face mai puţină spumă decât Coca Cola. În realitate, diferenţa în gust o face aroma de gumă de mestecat pe care o are Pepsi cel mai des. Da, cu aşa ceva mă întreţin eu când fac glume. Şi fac glume chiar si prin somn. Un străin ar zice că-s un om fericit; în esenţă, cei ce mă cunosc îşi pot da seama uşor ce stare emoţională am ghidându-se după ceea ce nasc eu în materie de glume. Luni făceam glume proaste; dar proaste – murise Adi. Mergeam la priveghi şi nici nu ştiam dacă să ma apuc de plâns sau de râs amar. Le-am combinat şi convertit în glume seci. Ne-am întâlnit foştii colegi de generală împreună cu doamna învăţătoare – nu am mai fost aşa din clasa a 4a – şi am mers acasă la el. Deşi a murit de infarct în apă nu ai fi zis nicio secundă că nu respiră. Era aşa cum îl ştiam eu, noi. În jurul meu se auzeau plânsete întrerupte de evocări ocazionale a diverselor momente cu Adi. Mă uitam absent la el şi îmi aminteam cum plănuisem împreună să ne facem microscop, să ne facem radio, să-l batem la fundul gol pe Einstein. Am ieşit când ochii mă usturau cumplit de la formol şi când am dat ochii cu mama lui s-a intors pagina. Am izbucnit în plâns – începea să doară, începeam să realizez. Mult pe exterior, şi mai mult în mine. Părea drogată, dormea în picioare – nu realiza prin ce trece. Îmi bântuiau prin cap tot felul de idei. Acum de exemplu mă uit pe pereţi şi simt un zambet încremenit în colţul buzelor, e zâmbetul meu nostalgic ce denotă rememorări obsesive ale evenimentelor trecute – din viitor încă nu îmi amintesc chestii.

A doua zi am fost la înmormântare. Ceea ce m-a marcat în acest…domeniu (?!) este o întâmplare de când eram mică. Trecea un car mortuar urmat de alaiul…mă rog, mulţimea indurerată, desigur; fiica eroinei principale era în culmea disperării şi o striga pe mama ei în milioane de feluri, bătând cu tocurile de asfalt şi plângând în timp ce punea întrebări retorice legate de destinaţia femeii moarte, de exemplu.  Şi am râs pe burtă, dar tăvălindu-mă în chinuri, dar plensnindu-mi abdomenul, dar murind şi înviind, născându-mă ca să nasc. Am râs zgomotos, adânc, nebun, diabolic, fără sentiment de femeia care se transforma alergând după sicriu. Nu pricepeam ce-i cu durerea, golul ce râmâne în inimă, despărţirea neanunţată. De data asta am plâns necontrolat şi brusc am rămas fără glume. Zero glume, nici măcar seci sau proaste; nimic. L-au îngropat, priveam absent de la distanţă stând într-o atmosferă de 40 Celsius şi tricou negru. Şi atât.

Ceea ce m-a lovit şi mai urât decât toate astea a fost faptul că am aflat că mama lui azi dimineaţă, adică a treia zi, îşi smulgea părul din cap de disperare în mijlocul străzii. Tragic. Din nesimţire mi-am imaginat-o ridicându-se din pat, dupa somn, merge la bucătărie, face o cafea şi când intră în hol se opreşte perfect brusc şi scapă ceaşca – îşi aminteşte tot. Începe să tremure ca Stewie din Family Guy în episodul cu Breast feeding şi fuge din casă, vrea să se arunce în faţa maşinii dar se împiedică şi cade in marginea străzii plângând în hohote de disperare, strigându-l pe Adi. Ceea ce îmi stârneşte o lacrimă acum e simţul realităţii pe care îl am şi care îmi dă de înţeles că prietenul nostru, fiul lor, nepotul, iubitul, vecinul, cunoscutul lor nu se mai întoarce – stabilit lucru.

Nu am să încerc să-mi explic axiome despre viaţă – nu necesită demonstraţie, cu toate că ele sunt probate mereu şi mereu.

Nu ştiu cât din ce scriu eu va ajunge la el dar Adi, noi nu te uităm.

4 la a doua

E fascinant cum pisicile adoră mâncarea pentru pisici de vreme ce câinii o refuză pe cea destinată exclusiv lor.

A murit hamsterul familiei şi e motiv de profundă meditaţie asupra momentelor minunate pe care le-am petrecut împreună. A…dar stai, noi nu am petrecut momente memorabile împreună pentru că hamsterul nu are personalitate şi nu spune glume sau citate inteligente. În altă ordine de idei, de tristeţe mi-am înecat amarul în deliciozitatea unor frigărui hand&home-made, semnate IPond. Am plâns pe muzică de chitară şi pe bancuri bune. Atât am putut face. Oricum trebuia să moară, era bătrân.

Uneori stai şi te uiţi pe pereţi gândind că ai ajuns la o vârstă şi încerci să contabilizezi ce ai realizat până la momentul de faţă, sau ce nu ai realizat. Eu, personal, îmi dau seama că am ajuns la teribila vârstă de 16 ani – crucial de important moment. Nu ştiu cu ce aş putea compara situaţia asta în aşa fel încât să se înţeleagă perfect mesajul. E ca atunci când vrei să îl înveţi pe un stangaci să scrie cu mâna dreaptă; poate reuşeşti dar scrisul său va lăsa absolut întotdeauna de dorit. Aşa e la mine: toţi încearcă să dea sfaturi, oricine îşi exprimă opinia în legătură cu facultatea pe care ar trebui să o urmez, dintr-o parte aflu că îmi stă bine cu parul roşu, din altă parte aud contrariul, unii apreciază felul meu de a mă îmbrăca, alţii şi-ar da o mână ca să revin la “classic&office look“. Agitaţia asta îmi provoacă impresionante deranjamente emoţionale şi rare accese de furie manifestată prin decent libertinaj. În toată larma aceasta întreb sec “Voi ce vreţi de fapt?” şi pentru puţin timp toată lumea tace şi nici măcar nu pot zâmbi pentru a mă bucura de linişte căci ştiu că e doar liniştea dinaintea furtunei. Apoi încep iar, la fel de obsesiv, repetat, apăsător, sufocant, deranjant şi patetic.

Am 16 ani şi jumătate, chiar. La vârsta asta unii copii îşi iau viaţa în propriile mâini; la vârsta asta, într-un clan de ţigani, aş fi deja fată-bătrână. Dar mie încă mi se taie elanul prin simplul fapt că unele persoane au mai multă influenţă şi autoritate decât mine; de aceea nu reuşesc să mă duc în alt oraş la teatru, nu reuşesc să îmi văd prietenii, să vizitez locuri care au farmec doar acum.

Am 16 ani şi îmi doresc un laptop, o husă pentru chitară, o jachetă de piele, nişte cărţi, o ramă de ochelari, o trupă mai mare pentru “Twice a week Drama Club” şi multe altele.

Am 16 ani şi am vrut să fac multe până acum dar s-a considerat că şcoala e cel mai important lucru din viaţa unui om – când de fapt şcoala e doar baza, restul îl clădeşti tu muncind din greu, în special cu sine-ţi.

Am 16 ani şi sunt mai mult dezamăgită decât încântată, nu mă miră aproape nimic.

Am terminat I-VIII ca şef de promoţie, a IX-a şi a X-a le-am terminat cu 9.80+ şi am un teanc de diplome pentru orice şi nu mă ajută cu nimic.

Am 16 ani şi am un blog pe care uneori nici nu ştiu de ce scriu. E ca o eliberare la gândul că am 16 ani şi sunt prea mică pentru gândurile mele mari.