Am treabă

Dacă cineva interoghează la răstimpuri universul, în legătură cu mine, aş vrea să afle că mă trezesc în fiecare zi la 5 ca să plec la 6 ca să fiu la 7 la şcoală, ca după aia să pierd nişte ore pe linia de ordonată zero a curbei de efort. Viaţa mea gravitează în jurul pătrimii de zi petrecută la şcoală, celor 2 ore petrecute pe drum de ţară şi altora dedicate orarului de studiu impus de subconştient. Încerc să mă regăsesc pentru că eu nu înţeleg unde mă aflu în toată istoria asta. Adica timpul meu e pentru câte ceva şi pentru alţii dar niciodată pentru mine. Îmi lipseşte o listă medie plină de piesele acelea de puzzle care mă formau. A rămas doar conturul şi deocamdată aştept până când se va umple cu ceva nou.

Mă enervează cei care gestionează atât de bine timpul dintr-o zi încât reuşesc să se gândească la iubiri pierdute, regăsite, freze noi, cărţi şi filme, sporturi şi călătorii, vrăjeli şi abjecţii. Într-o zi o să descopăr formula pentru a da cu piciorul tentaţiilor mici şi celor ce au nevoie de ajutor, pentru a scăpa de cei ce au mereu întrebări şi pentru a calcula unităţile de egoism necesare ca  vitamina C.

Da, o s-o aflu şi atunci o să am timp să râd de cloaca aceea în care gândeşte o domnişoară (de lasă comentarii conform cărora eu sunt o curvă ipocrită ce ii lucrează pe alţii pe la spate) care demonstrează că e tare şi directă din moment ce lasă comentarii anonime. O să scriu despre ce vreau eu exact când o să vreau fără să mai ascult opinia unora despre egalitate şi lipsa dreptului de a judeca etc. etc.

Deocamdată am treabă.

 

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

Lângă Tecul Verde, la etajul 1

Am vrut să mă răzbun pe Univers dar ăsta ar fi fost un gând comun. Abia am acceptat ideea că în loc să plec de acolo drept consecinta a „boemismelor” pe care le-am permis, a trebuit să plec când mă simţeam tot mai bine.

Locul acela era ca o întoarcere la origini, acolo mă reinventam, mă finisam; acolo am renăscut în fiecare zi şi în fiecare zi am născut idei finisate, reinventate. Mă trezeam dimineaţa şi deschideam geamuri şi uşi, făceam cafea şi era frig dar tot aerul se dădea deoparte pentru mirosul acela de cafea. Stăteam ca un mini-şef în scaunul cu bambus şi aveam tot ce îmi doream, aveam simţul proprietăţii şi libertatea de a fi omul potrivit la momentul potrivit ideilor mele. Acolo mă simţeam ca acasă! Era acasă!

Veneam de la şcoală şi sufeream pe drum de dezhidratare şi pierdeam sânge – chiar şi în imaginaţia mea – de la atâta oboseală dar când deschideam uşa mă lovea un fum slab de beţişoare parfumate şi parcă îmi venea să spun „Sărut mana, mamă! Sunt eu, am venit acasă!”;de fiecare dată când încercam asta se auzea un ecou mic şi apoi se aprindea un bec o dată cu o idee asemănătoare cu Costache Giurgiuveanu şi al său „aici nu stă nimeni”. Şi îmi aruncam hainele peste tot şi mâncam lângă laptop apoi stăteam în balcon şi aşteptam ploaia ore întregi. Pe messenger primeam tone de texte, romane, iar telefonul suna până când mă opream eu şi nu mai îmi imaginam cum aş fi putut fuma în ploaie şi răspundeam cu o falsă amabilitate. Îmi făceam temele relaxat şi implicat până când ieşeam afară. În parcarea aceea zburau pungi de plastic şi lătrau câini fără pauză dar mereu era cineva cunoscut acolo. Pierdeam timpul şi mă întorceam târziu acasă, urcam 20 de trepte şi iar mă lovea parfumul din apartamentul unde făceam duş cu uşa de la baie deschisă şi comandam shaorma iarna la 10 seara. Băi apartamentul ăla era perfect; în dormitor fumul era portocaliu din cauza luminii iar când voiam să aşez chitara undeva trebuia să mut mereu teancuri de desene şi schiţe. Băi în apartamentul ăla m-am format ca om, acolo mi-am dat seama că viaţa e o călătorie, nu o destinaţie; acolo am crescut o prietenie şi am făcut-o să dureze, acolo am trăit tot felul de sentimente şi dacă acum simt ceva atunci simt cât de dor îmi e să stiu că nu e nimeni cu mine acolo dar să nu mă simt singură.

Post-traumă

M-au întrebat de ce nu mai scriu şi le-am răspuns că nu sunt nici prea ocupată şi nici bântuită de boli rare. M-a părăsit Calliope. M-am trezit într-o dimineaţă şi am auzit tocurile muzei mele stingându-se încet după ce a trântit uşa. Am rămas cu ochii aţintiţi în tavan şi s-a deschis o trapă imensă din care au căzut nişte revelaţii – erau ale mele, dar le-am gândit la un metru distanţă ca să nu fie periculoase pentru ten. Am început să desenez, să cânt, să devin din cinefilă o cinefagă. Mi-am dat seama că singura tragedie a vieţii este ziua cu 24 de ore şi nu am ştiut cum să mă bucur mai mult. Prima idee care mi-a venit a fost şi cea mai bună de până acum – nu am mai răstignit ceasuri preţioase pe altarul somnului, ci le-am trăit. Da, blogule, te-am vizitat la nocturnă şi nu am putut să scriu; am încercat vizite diurne şi nu a mers – aşa am renunţat o vreme. Acum mă bucur de vecinii mei lăutari şi bătăile de la non-stopul din colţ, cafea de trei ori pe zi, pauze în afara liceului, orice lucru mărunt pe care nu l-am înţeles în farmecul lui.

Uneori mi-e dor de familie şi de muza mea care vine şi pleacă. De fapt vin pe rând şi trântesc uşi, mă slujesc fie minute, fie zile, iar apoi dispar. Rămâne mereu  Morpheus cu mine…

Imposibilitate

Cei apropiaţi mie, în special băieţii, ar putea confirma faptul că deseori descriu felul în care m-aş fi comportat eu într-o frază ce începe cu “dacă aş fi fost bărbat…”. Şi întotdeauna reiese faptul că aş fi fost cel mai bun, idolul femeilor, modelul de om realizat pentru elevii de liceu; aş fi fost pe rând actor de succes, pictor mizer, om de televiziune, cuceritor de femei, frângător de inimi, aventurier şi iubitor de frumos. Niciodată nu am menţionat despre femeia care m-ar fi cucerit. Mereu am descris femeile pe care le-aş fi cucerit numai cu o frază, o privire sau butonii de la cămaşa mea impecabilă dar am evitat să îmi dezvălui fanteziile până acum.

Dacă aş fi fost bărbat nu m-aş fi uitat la femeia care se chinuie prea mult să îmi atragă atenţia ci la cea care ştie că o privesc dar care refuză să îmi facă jocul, pentru moment. Aş şti că e ea doar pentru că nu e feminină ca alte încă douăzeci topite sau nu după mine, ci feminină în felul ei. Nu m-ar interesa că îşi schimbă culoarea părului o dată la 2 luni, aş vrea doar să emane talent şi să fie deosebită în gesturi şi vorbe. Aş vrea să mă atragă intelectual, să îmi dezbrace creierul şi să îmi modeleze emoţiile, să mă pierd în faţa ei chiar dacă aş fi director general al Microsoft iar ea doar iubita mea murdară de vopseaua cu care redecorează apartamentul.

M-ar cuceri cu spontaneitatea ei. Dacă într-o dimineaţă m-ar trezi cu puţin înainte de răsărit şi m-ar chema pe acoperişul blocului să bem cafeaua împreună cu păsările, la răsărit, aş iubi-o pentru că ştiu că oricât de obosită ar fi peste 12 ore nu m-ar refuza şi am face dragoste ca nişte sportivi. Aş vrea să cântăm împreună când ne îmbătăm, eu chitară şi ea voce – şi aş înnebuni de bucurie. M-ar cuceri când e îngrijită şi naturală dar nu fără defect.

Femeia care m-ar lega spiritual de ea cu totul ar fi prietena mea căci ar zâmbi când m-ar vedea nervos şi m-ar calma făcând o chestie stupidă şi amuzantă; nu s-ar supăra pe mine, mi-ar tolera momentele de nesiguranţă sau de furie. Cum e să fii bărbat şi să ai langă tine o femeie care nu spune prostii la nervi şi care înjură chiar şi când poartă perle? – dar o face atât de original şi de dulce încât nu ţi-ar fi ruşine deloc cu ea.

M-aş bucura să o văd cu castraveţi pe pleoape sau plângând la filme ori la piese de teatru, citind despre artă, pictând în linişte ori desenând ghemuită în colţul patului. Dacă eram bărbat m-aş fi dezis de orice formă de burlăcie numai să ştiu că femeia de la volan are pe lângă bocancii masivi o lenjerie fină, neagră şi că pielea îi miroase a parfum scump şi ales cu grijă. Să îi sărut mâinile şi să miroasă a scorţişoară iar unghiile ei să mă zgârie uşor pe scalp cu roşul lor.

Dacă eram bărbat mă îndrăgosteam de femeia adevărată dintr-o fiinţă plină de contraste, aş fi iubit-o pe cea care mă încătuşa cu o privire şi fără nicio ruşine s-ar fi prăbuşit în braţele mele fie cu lacrimi, fie cu bucurie.

Dar nu sunt bărbat şi degeaba îmi creez idealuri feminine când încerc să mă conving că aproape l-am găsit pe cel masculin.

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 1

Mă aflam în interiorul perimetrului locuinţei mele. Pentru necunoscători se numeşte locuinţă dar în realitate ea este refugiul meu din calea duşmanilor, este locul de unde pot urmări cursul evenimentelor, este sediul eroinei din mine. Şi cum altfel aş putea supraveghea comportamentul celor înconjurătoare dacă nu la cules de vişine. Mi-am luat salopeta de fermier american – o altă formă de camuflare, tricou negru de la promoţii şi am mers pe proprietatea mea privată să culeg. Fredonam ceva cântec de leagăn pentru frumoasele Rosaceae, un Crematory sau ceva între Metallica şi Marilyn Manson dacă nu mă înşel, când am găsit motivul pentru o nouă aventură: un smoc de păr. Dar nu orice smoc de păr ci unul cenuşiu, aspru, animalic şi deloc biodegradabil. Era prins între crengile vişinului. Le otrăvea! Am ştiut că este cazul să acţionez. Ştiam foarte bine că este vorba despre o creatură răufăcătoare gata să mai distrugă nişte World Trade Center, să mai producă nişte tsunami, să nască încă un Michael Jackson ori să umple lumea de canalii  Nu era ceva pământesc. Am simţit că nu era om, animal, insectă sau reptilă. Nu era nici măcar dinozaur sau peşte. Era o …CHESTIE! Parcă o şi vedeam alergând grăbită şi încercând să treacă prin vişin când blana i se prinde într-o creangă şi rămâne dovada supremă a existenţei creaturii.Ştiam că lumea aşteaptă ca eu să o salvez. Am renunţat la culesul vişinelor şi m-am grăbit să intru în incinta cazematei mele.

60 de metri pătraţi inconjuraţi de ziduri izolate termic şi fonic, geamuri anti-glonţ, aer condiţionat şi un robot ce curăţă podeaua 25 din 24, 8 zile pe săptămână plus alte detalii nesemnificative precum elemente feng-shui, un computer mai rău ca un bord de avion. Un fel de staţie intergalactică sau o oază de linişte pentru creierul meu veşnic încărcat de problematica globală.

Din trei salturi am ajuns în zona cu obiecte vestimentare. Mi-a fost foarte simplu să îmi găsesc ţinuta adecvată în acea ordine enervant de perfectă în care se aflau puse, până la cel mai mic detaliu, toate hainele mele. Aş fi putut să îmi iau un costum ignifug, un costum hidrofob sau un costum cu floare în buzunarul de la piept – James Bond, varianta feminină desigur, ori chiar un costum Cat Woman dar nu. Am preferat jeans, skaters şi un fabulos tricou negru pe care scria eroic ” EU ” – cu roşu.  Da, era suficient şi nu neapărat necesar pentru că eu oricum aş fi fost recunoscută din orice unghi, la orice oră, în orice ipostază, de către oricine. Am mers în bucătărie. Robotul de curăţat podeaua se lovea singur de masă. I-am schimbat traiectoria cu puterea minţii – floare la ureche. Am deschis frigiderul şi am învârtit de o jumătate de lămâie mucegăită de pe o farfuriuţă cu buline albastre. Brusc au inceput să se mişte toate rafturile fridigerului. Puiul la grill şi laptele cu cereale pe care nu l-am mâncat dimineaţa au mers spre stanga; broccoli şi prăjitura cu frişcă spre dreapta.

O ard aiurea

Stau pe scaun şi ma joc cu picioarele în papucii de cameră gândindu-mă că uneori mi-aş dori zile de cel puţin 36 de ore doar ca să fac cât mai multe, să călătoresc, să citesc şi să mă distrez; şi îmi amintesc că altă dată aş fi vrut o zi de 36 de ore doar ca să pot dormi 12 şi să pot sta 24 la computer. Azi e duminică, maine luni, ieri sâmbătă, alaltăieri vineri şi ziua are 24 de ore – la naiba! mereu e aşa. M-am trezit târziu după ce m-am culcat la 3am după ce mă trezisem la 8pm după ce mă culcasem la 4pm după ce mă trezisem la 9am după ce ma culcasem la 3:30am. Se înţelege. Nu am făcut nimic altceva decât să lălăi cântece şi să mă amuz de vocea mea proaspăt răguşită. E o adevărată performanţă că am reuşit să joc pe scenă răguşită, la un concurs de teatru. Mă mai uit din când în când în oglindă sau în webcam şi îmi dau seama că îmi place cum arăt cu bandana de motociclist american, şuviţe aproape portocalii -au fost cândva roşii, tricou roşu şi pantalonii lu’ taică-miu. Îmi plac lucrurile old school de n(n+1) ori mai mult decât comercialismele ieftine şi scoase pe bandă pentru bureţii de modă.De ce să arăt ca încă 20 de curve când pot să port o haină ce sigur nu o mai are nimeni pe o rază de cateva multe sute de kilometri? Mmm?

Am găsit fotografii din tinereţea copilăria mea şi m-am amuzat cumplit. Eram grasă şi cu părul scurt. Acum sunt grasă şi cu părul lung şi am unghiile pătrate. Mă uit în cercul meu de cunoştinţe şi realizez că prea mulţi şi-au inversat ordinea lucrurilor în viaţă. Când trebuiau să citească, să înveţe şi să meargă la teatru unii au preferat să facă sex. Când trebuiau să se preocupe de lucuri cu adevărat importante unele au învăţat să sugă p*la. Astfel mulţi dintre cunoscuţii sau cunoscutele mele se epilează de la 10 ani, se f*t la 14, se uită la desene animate la 18 ani şi îşi beau prima bere la 20. Unde-i boemul în toata chestia asta când cei ce biologic au 23 de ani cântăresc psihologic doar vreo 15. Nici măcar nu au voie să se uite la filme porno!

Doi ani la rând m-am întrebat care e ideea meciului de fotbal de la sfârşitul campionatului între profesori şi elevi sau intre profesorii de la două licee. Elevii de la clasele de-a XII-a, făcând cu mâna la boboace extaziate de prezenţa cocoşeilor în teren; profesori încă tineri şi alunecoşi sau resemnaţi şi anonimi. Acum am un răspuns la mintea găinii: se lasă cu alcool suc de fructe la final. Mi-am făcut nişte calcule de fizică cuantică şiiiii…am concluzionat că dacă anul acesta doar mi s-a atras atenţia referitor la părul meu roşu şi nu am păţit nimic, e clar că anul viitor vor comenta doar 10% din cei nemulţumiţi anul acesta şi nu se va întâmpla absolut nimic, iar peste doi ani nici măcar nu se va gândi cineva că eu aş putea să renunţ la şuviţele roşii sau că aş putea fi sancţionată. Bun raţionament. Uniformă nu port. Cred că e cazul să mă duc în pijamale la şcoală.

Pun pariu că cei din iad de-abia mă aşteaptă.Am obosit şi nu am chef să mor acum, mi-e lene. Ăia mor  (atipic lor) de nerăbdare să ajung eu acolo dar cred că o sa mă las aşteptată pentru că viaţa e frumoasă aici.  Poate prea frumoasă uneori; mai ales atunci cand nu ai niciun ban dar ai un prieten bun şi ştii sigur că stă cu tine fiindcă între voi e ceva sincer, când simţi că nimeni nu te iubeşte dar brusc te trezeşti cu o gaşcă de prieteni drept susţinători. E frumoasă cu tot cu vicii şi obligaţii, cu tot cu părinţi şi şcoală. Acum mă distrez la gândul că o să râd în hohote când va afla proful de matematică următoarea: IPond can divide by zero ; sau când vor afla ceilalţi că If you use the word ‘IPond’ at Scrabble you win. Forever! Dar e cazul să o las mai moale cu infatuarea că e posibil să plătesc impozit şi pe asta.

Sunt genul de om minunat. Sunt extraordinară sufleteşte şi psihic vorbind, dar mă amuz de situaţie de fiecare dată când rămân singură şi meditez la nesfârşit asupra diverselor conflicte laice. Când sunt pe wc mă trec idei legate de poziţia fetală în timpul somnului, faptul că femeile simple vorbesc mult inainte să se fută iar bărbaţii ce cunosc ceva sexologie ştiu că duduile trag la masculi îngrijiţi etc. În cazul meu mi-am dat seama de o chestie: nu îmi plac decât oamenii sofisticaţi. Punct.

Jurnal (Despre 1 Mai în Vama Veche)

Nu pot să scriu nimic pentru că nu am fost – de ce să fiu încă o oaie la turma deja formată?Mmm? Dar nu despre semi-sărbătoarea asta naţională voiam să scriu, ci despre impresiile mele acumulate de pe 10 aprilie -  când am postat ultima dată -  până acum.

Mi-am dat seama că degeaba există o tonă de emisiuni despre modă, creativitate, vestimentaţie şi stil pentru că oricum lumea face cam ce a făcut şi până acum, adică se îmbracă şi se comportă prost spre foarte prost.

La şcoală, numai când iau poziţia de analizator – întinsă în bancă, o cască intr-o ureche, capul uşor înclinat, ochii uşor deschişi, mâinile întinse lejer, creion în mâna dreaptă desenând orice – imi dau seama de dimensiunile problemei. La ore nimic nu te poate inspira ori captiva; atâta timp cât profesorul îşi face treaba cu jumătate de măsură nu văd de ce ar trebui să aibă pretenţii legate de uniformă, temă lucrată, prezenţă la oră – sau poate sunt eu lipsită de cea mai slabă logică… Altă chestie problematică este combinaţia penibilă a unora: proşti şi impertinenţi. De ce nu pot fi doar proşti nepregătiţi dar cuminţi şi disciplinaţi sau impertinenţi dar bine pregătiţi şi informaţi, capabili ?

Recunosc, m-a oripilat o serie de întâmplări din perioada asta. Mi-am vopsit câteva şuviţe cu roşu şi bineînţeles că niciun profesor nu mi-a spus nimic (în faţă) dar a rămas ca eu să aflu abia spre seară de bârfa din cancelarie, vocea semi-scandalizată a unei anumite profesoare care a avut grijă să audă şi dna director şi…şi asta a fost tot. N-a mai zis nimeni nimic până când mi-am vopsit IAR şuviţele care începuseră să se decoloreze. Palpitante momente au fost cele cand treceam prin faţa cancelariei fără uniformă şi cu părul relaxat – îmi place să anarhesc de una singură… No, am note din cele mai bune dar chiulesc şi asta este o gravă problemă. Nu ştiu ce e mai grav: că se lipseşte de la ore sau că EU lipsesc de la ore. Am avut tone de discuţii cu tot felul de profesoare; din cele aflate la menopauză până la cele mai drăguţe şi open-minded – nici acum nu am inţeles ce vor de fapt de la mine. Poate că ei toţi sunt trişti că nu mai au cu cine vorbi atunci când plec eu din clasă… – dar rămâne să meditez asupra acestui aspect.

Eu nu am avut niciodată pretenţia la o negociere cu profesorul asupra materiei pentru o teză sau lucrare de control, cum nici nu am comentat dacă un profesor decide să dăm lucrare în ziua cu teza – nu de alta, dar o fac alţii şi pentru mine…

Dar trecând peste tot căcatul ăsta mărul acesta perfect roşu de cantitate suficientă a zaharurilor cu şcoala mi-am dat seama că anul şcolar ce aproape a trecut a fost un an ratat, în care m-am plafonat şi nu am învăţat nimic nou. În afară de câteva persoane care mi s-au întâmplat totul a fost aiurea, nesatisfăcător, insipid. Mi s-au futut distrus o grămadă de vise şi dorinţe; e ca atunci când nu îţi mai poţi pune dorinţe pentru că stocul de stele căzătoare a fost epuizat. Am momente în care starea mea psihică lasă de dorit şi stiţi, mă deranjează ipocrizia şi infatuarea unora de mor.

Typical day

Date: 10 Aprilie 2010

Playlist: Brad Paisley – Whiskey lullaby

Mood: Neutră dar deloc nepăsătoare / Avec un air pensif…

Mă trezesc şi îmi arunc ochii – niciodată bovini pentru că sunt albaştri -  plini cu un amestec de rimel, creion şi altă chestie pe tavan. Gândesc anumite tâmpenii şi îmi dau seama că pe mine nu mă trezeşte alarma de la telefon cât mă trezeşte durerea provocată de noul meu piercing din urechea dreaptă. Nu am înţeles nici până acum prejudecăţile unora legate de piercing, tatuaje sau vopsitul părului – ori nu gândesc eu eficient… Durează câteva minute până mă conving că e cazul să mă ridic din pat – şi nu pentru că aş avea un scop conştient, ci doar de …amorul artei. Am o şosetă căzută pe gleznă şi una ridicată la maximum; pantalonii cad de pe mine şi tricoul şi-a suflecat mânecile ca la tractorişti – e un fel de glumă proastă mai proastă decât glumele proaste de 1 Aprilie. Nu mă chinui să îmi aşez ţinuta – se rezolvă de la sine… Pornesc computerul, monitorul dar nu şi boxele – nu suport sunetul ala de “Windows – Welcome” – şi plec până în bucătărie. Mă uit pe pereţi, iau un măr , mă uit la el, îl pun pe masă. Beau apă şi nu îmi place. Iau mărul şi îl târâi până la birou. Îmi iau papucii de sub birou şi îi plimb pe acolo cât mă loghez eu pe Yahoo! – oricum nu e nimeni important/ interesant online. Cât se încarcă Yahoo!Insider mă uit la măr. Ar trebui să scriu ceva la matematică sau să citesc ceva pentru teza la limba română – n-am chef. Îmi sună telefonul şi nu am chef să răspund – îl dau pe silent. Citesc ceva pe internet, pun o melodie şi plec de la computer ca să mă duc afară să mă joc cu mingea de baschet. Mă gândesc că până acum am dat peste multe tipe frustrate şi sunt sigură că ce am întâlnit eu e doar 1% din ce există; ele sunt genul îmbibate de invidie şi tot felul de lipsuri – in special de limbaj, opinie, personalitate, cultură etc. Afară mă plictisesc repede pentru că nu am coş şi dribling-ul de unul singur e ca şi cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână. În casă iar mă uit pe pereţi până când mă hotărăsc să mă spăl pe mâini – mă mobilizează gândul că risc să determin oamenii să mă evite aşa cum evit eu pe oricine care miroase dubios sau pare murdar. Prefer să nu mănânc nimic dar mărul ala ocupă spaţiu de pomană cu forma lui de măr şi culorile lui de fruct al mărului.

Uneori mă intrigă faptul că niciodată în camere nu e o temperatură constantă, parcă ar avea fiecare propriul microclimat – cred că asta îmi creşte adrenalina. De câte ori mă uit pe pereţi gândind la orice/oricum mă întreb cum se murdăresc lentilele ochelarilor pe interior. Mi se face foame şi nu vreau să mă deplasez şi brusc îmi amintesc de Paştele de anul acesta care a fost aiurea şi a picat nepotrivit – m-a prins pe mine într-o proastă dispoziţie dar nu aveam cum să îi impun lui Jesus ziua învierii. Oricum nu a fost la fel de plictisitor precum Crăciunul – tot nu am primit niciun cadou.

Am realizat că pe unde merg las în aer un miros de Coco Mademoiselle chiar dacă am un biet hanorac pe mine.

Nu am chef să mai ies afară pentru că nu ştiu dacă e frig sau nu pentru un tricou. Tastez pe messenger şi din când în când îmi învârt piercing – ul în ureche. Mă cam doare dar asta fac de câteva zile cu o baladă pe fundal. Aştept să vină seara. Aş mai scrie ceva dar am uitat ce voiam să scriu…

Degradare

E interesant cum reuşesc deseori să dezamăgesc tot ce e în jurul meu. E ceva cu totul şi cu totul special faptul că din impresia de obicei bună pe care şi-o fac mulţi despre mine, eu reuşesc să fac una cât de poate de proastă.

Când am vrut să fac ce-mi place a trebuit să lipsesc de la şcoală şi am fost egoistă, m-am gândit doar la mine fără să îmi amintesc de profesorii care nu mai au cu cine vorbi daca eu plec din clasă. Am vrut să mă simt bine, am riscat, am sacrificat multe, am făcut ce mi-a plăcut şi cu toate astea încă nu e bine…

Am în cap numai vicii şi sufăr o dulce degradare. Profesoara de română e perfect supărată pe mine; cea de engleză s-a prezentat la şedinţa cu părinţii unde a avut grijă să emită o exclamaţie cuprinzând numele meu, un oftat adânc şi aprecierea “…copil excepţional dar care se pierde…”. Eu, care nu am mai plâns de 2 luni – şi atunci a fost la un film, am reuşit să plâng cât să se vadă chiar şi a doua zi din cauza savuroaselor certuri cu părinţii.

De parcă profesorii, părinţii sau colegii nu m-au dezamăgit niciodată…

Devin din ce în ce mai nesimţită, un american ce consumă intens. Ceva frumos…