Nu imi doresc decat sa supravietuiesc si sa mai adun povesti. Intr o zi o sa scriu o carte. Cum a facut si Kaos…

Într-o seară ieşisem în oraş şi aşa cum fac eu de obicei am dat naştere unei discuţii cu un x care în 15 minute a reuşit să mă enerveze. La 23 de ani ni se adresa tuturor cu “copii” şi aproape că avea erecţie când menţiona întâmplări sau concepte strâns legate de persoana sa. Ce mi-a plăcut a fost faptul că răcnea de nu mai putea că el e narcisist. Îi explic că…”măi băiete, nu merge aşa…narcisismul nu e ceea ce faci tu aici. tu nu ai atitudinea aia de ce-frumos-sunt ci ai atitudinea de sunt-atât-de-important-şi-atât-de-măreţ-şi-nu-îmi-pasă-de-voi-atâta-timp-cât-EU-exist-şi-am dreptate. no…acuma iartă-mi îndrăzneala da’ asta e un fel de egocentrism…” şi m-am oprit pentru că aş fi continuat cu “amestecat cu prostie”. El  ţinea la ideea lui cu dinţii, se comporta de parcă stătea cu curul pe DEX şi avea după el un fel de bestfriendforever sau ceva că la fiecare frază de 3 enunţuri omul îl striga pe ala ca să îi ceară confirmarea. Ca şi cum eu ardeam de nevoia unei confirmări sau ca si cum argumentele lui deveneau mai solide dacă ăla confirma spusele ăstuia de vreme ce el nu zicea niciodată ceva concret ci pur şi simplu poveşti despre unde a fost el, ce a făcut el, cum i s-a părut lui, fapte pe care oricum eu nu le puteam proba. El spunea că lucrează în informatică şi că nu a avut succes nu din cauză că fuma nasoale, bea şi uita să doarmă sau să ajungă pe acasă. Spunea că nu a avut succes din cauză că englezii sunt foarte reci când vine vorba de români. Facultatea o făcuse în România şi a fost cea mai mare deziluzie a lui pentru că nu era aşa cum se aştepta el să fie. De parcă informatica nu e la fel sau nu se face la fel peste tot sau…cine ştie ce gândea el. Vorbeam două minute, totul părea ok apoi se făcea linişte şi spunea “dă-mi voie să te contrazic”. Singura problemă e că omul era plictisitor – tare. De aia nu e bine să fii politicos – merita să mă ridic şi să îi spun că nu e decât un ţăran care nu a primit destulă apreciere când era mic şi apoi să plec şi să-l las să-mi plătească nota.

Altă dată s-a întâmplat să asist la creiere prăjite, la minţi în cur ş.a. La un moment dat geniilor nu le e suficientă doar hrana spirituală aşa că mă duc sa imi aduc ceva de mâncare.

Astăzi e ziua lui Jesus – iar. Nu prea reuşesc să mă bucur de ziua lui, a fost mai frumos de ziua mea – normal, eu am fost miezul.

Atunci m-am simţit echilibrat de bine – unii au spus că am devenit legală, alţii m-au întrebat cum e să fiu egală în drepturi cu adulţii dar eu m-am simţit departe, detaşată. S-a întâmplat după reţeta mea. Nici măcar nu am stat acasă – am plecat să-mi construiesc un drum. Am făcut ceea ce unii îşi doresc frecvent – puzzle din responsabilitate, satisfacţie, libertate, devotament, ambiţie, plăcere şi nebunie. Pe scurt am îmbinat utilul cu placutul, cum le place clişeicilor să spună. Niciodată nu mi-au lipsit oamenii frumoşi din jurul meu şi lucrurile cu valori fixate în mod subiectiv – cu atât mai puţin de ziua mea. Aici voiam să ajung. E un un fel de reacţie în lanţ când vine vorba de fericire. Dau curs unui eveniment sau unei activităţi, mă ambiţionez să termin, găsesc persoanele potrivite, mă concentrez pe calitate, am satisfacţia unei realizări şi deodată apare încântarea, fericirea – nu ştiu cum să-i spun.

Nu-mi plac decât surprizele adevărate – cele de calitate. Şi la cât de rafinat gândesc uneori prefer să-mi fac singură cadouri aşa că mi-am luat o carte de ziua mea. Acum nu mă duc nici la baie fără ea – scade riscul de sevraj de lectură. Acuma o să se trezească autorul cu tot cu buna impresie de sine. Right, Nic?

Dar să nu intrăm în detalii…Mie îmi place ce se întâmplă. Câtă vreme ei sunt obsedaţi de televizor şi mâncare şi…şi…bullshit-ul lor, eu mă pot juca cu liniile normalităţii mele. Îmi convine.

Am aşteptat liniştită la coadă, am urcat prezentând un abonament de om modest  şi am început un marş lent spre un loc sperat a fi liber. Singurul loc liber de care m-am lovit a fost cel de lângă un bătrân aparent paşnic şi în regulă, modelul acela de bunic la 80+ care încă se descurcă cu…viaţa, să zicem. Iau loc şi nici nu apuc să îmi pun căştile când aud nişte propoziţii fragmentate – mă întorc şi ii spun politicos că acum nu pot discuta cu el pentru că nu il aud pentru că ascult muzică pentru că asta fac eu de obicei. La naiba! Muzică la maximum şi tot auzeam bagatelele lui. Stăteam cu spatele la el dar deodată mă trăsneşte un miros de ceva, o secreţie învechită, o salivă de împuţea prima jumătate a autobuzului (cred că asta e cheia accidentelor cauzate de alcool fără ca şoferul să fi consumat substanţa). M-am ascuns după geacă, eşarfă, o revistă, rucsacul pe care îl ţineam în braţe, căşti când deodată observ iminenta ciocnire cu…o planetă. Bine, bine, o planetă dar nu orice fel de planetă ci neagră şi cu mustaţă. Da, vere, ditamai ţiganu’ bomba autobuzul pe unde trecea, dizolva banchetele cu ploaia acidă produsă de trecerea precipitaţiilor la vorbire prin norul de miros din jurul său. Ca să ne înţelegem – ne-a desfigurat pe toţi în drumul său după care s-a plantat undeva în spate. Eu mi-am pierdut 3 vieţi în timpul ăsta şi am zis că gata, s-a terminat. Prostii! De data asta venea moartea în pulover ros de molii. Între nas şi gură avea o nurcă dar aveţi idee ce avea între buze? – cioburi. Şi râdea fără jenă cu focarul acela de infecţie printre călătorii aflaţi în picioare, niciun stres.

Partea frumoasă e exact în dreptul scaunului meu unde îl întâlneşte pe bătrânul din stânga. Conversaţiile dintre băieţi cu ţuică în creier sunt delicioase prin umorul rezultat din încrucişările alea de limbă.

În 5 minute m-au făcut varză. Am început să râd şi să am ticuri nervoase de la blocajul creierului. Nu mai ştiu ce a urmat…

Am ales să suport o ascensiune pe scara dezvoltării spirituale personale, să ating cote inimaginabile în domenii de la  ezoterism, misticism, cunoaştere, viaţă, moarte,  ş.a. până la unghii cu gel, măşti faciale, Horia Brenciu, shaorma –cu-de-toate ş.a.m.d.

M-am ras în cap şi am părăsit universul laic, m-am retras în ceaţa munţilor locuiţi de călugării budişti. Am descoperit tainele reîncarnării şi am cunoscut dimensiuni ascunse până atunci. Am măturat fiecare potecă pe care păşeam – doar nu voiam să omor vreun polichete sau whatever în care s-ar fi putut reîncarna străbunicul sau Lincoln. Am locuit în biblioteci vechi studiind filosofia de la Socrate până la Nietzsche şi am şoptit „Eurika!” la fiecare nouă revelaţie – la bibliotecă e interzisă orice formă de zgomot. Şi nu era suficient.

Am ales să călătoresc şi să descopăr civilizaţii, mentalităţi, istorii. Am trecut de la o religie la alta, de la un climat la altul, de la un meridian la altul. Şi nu a fost suficient.

Am mers la înţelepţi, la brahmani, la babe vrăjitoare în căutarea răspunsului.

O viaţă de chin. Fiecare secundă mă ducea si mai aproape de scopul meu. O viaţă de chin şi totul ca să înţeleg…

La final m-am întorc în umila mea bucătărie, am semnat protectia muncii, mi-am reluat costumul de Rambo, am ridicat maceta, m-am concentrat şi am putut taia gutuia.

P.S. Serios, e mai uşor să desfaci o nucă de cocos.

Mă enervează cei care gestionează atât de bine timpul dintr-o zi încât reuşesc să se gândească la iubiri pierdute, regăsite, freze noi, cărţi şi filme, sporturi şi călătorii, vrăjeli şi abjecţii. Într-o zi o să descopăr formula pentru a da cu piciorul tentaţiilor mici şi celor ce au nevoie de ajutor, pentru a scăpa de cei ce au mereu întrebări şi pentru a calcula unităţile de egoism necesare ca  vitamina C.

Da, o s-o aflu şi atunci o să am timp să râd de cloaca aceea în care gândeşte o domnişoară (de lasă comentarii conform cărora eu sunt o curvă ipocrită ce ii lucrează pe alţii pe la spate) care demonstrează că e tare şi directă din moment ce lasă comentarii anonime. O să scriu despre ce vreau eu exact când o să vreau fără să mai ascult opinia unora despre egalitate şi lipsa dreptului de a judeca etc. etc.

Deocamdată am treabă.

E omul  acela născut la 7 luni, demineralizat, inferior din punct de vedere fizic şi intelectual. El a fost mereu stricat de educaţia mamei sufocante. Ieşea în faţa blocului să se joace cu ceilalţi copii, se împiedica, se lovea, ieşea două seri afară şi a treia răcea, nu avea nicio abilitate, mingea ricoşa din el ca din colţul mesei, nu putea dansa, se ruşina, vorbea prea încet şi de-a lungul timpului din inert din punct de vedere social a devenit invizibil. A descoperit internetul şi de atunci nu i-a mai păsat că el nu exista pentru cei din real life, era fericit că a găsit grupuri în care să se integreze, grupuri de alea de unici extraordinari în comunităţile virtuale dar albi brânză, graşi, nesplălaţi şi acneici în viaţa reală. Vorbea numai în limbaj Lineage şi Travian, făcea glume proaste şi se credea troll pe forumuri ş.a.m.d. La şcoală stătea non-stop pe net pentru că avea telefon de unic şi acasă dădea refresh din 3 în 3 secunde să vadă câţi alţi unici au împărtăşit ideile lui originale şi unice. Niciodată nu reuşea să fie băgat în seamă de cei mari, să fie apreciat, iubit, celebru, controversat, era mereu cel mult sub medie. Astfel el nu ştia să facă altceva, milita pentru recunoaşterea bloggingului ca meserie ca să poată rânji dinţii lui galbeni atunci când era întrebat ce lucrează. E cantitate neglijabilă raportat la orice sistem din viaţa noastră de oameni normali cu activitate socială. De aceea e doar blogger, un blogger-şi’atât.

Dacă traficul  se măsoară în unici/zi în textul din imagine mă întreb cum arată cel care spamează în halul asta pe bloguri…

Se dau teste iniţiale şi sunt Zen de când am aflat asta pentru că nu mă afectează deloc schimbările dar pe mine mă îngrijorează altceva. Elevii din anii terminali sunt condamnaţi să dea cvasi-examenele alea în laboratoarele noastre de info cu computere magice care fac surprize şi profesorii îşi tonifică musculatura grăbind procesul de copiere a subiectelor în fiecare zi diferite. Nu, nu asta mă îngrijorează. Immediate effects do! La testarea vieţii de la TIC – nu fac nicio traducere, găsiţi pe Google – am asistat la ochi disperaţi şi minţi goale în acelaşi timp şiiii…brusc am gândit aşa…larg.

Eu dacă m-aş raporta la tehnici esenţiale de supravieţuire în medii neîmblânzite m-aş situa undeva la nivelul ăla de aprinzi focul şi gata – atât de pregătită mă simt eu în ceea ce priveşte bagajul meu de cunoştinţe sau, dacă vreţi, CV-ul meu. Vreau să spun că există nişte persoane din contingent care vor să dea la academii de poliţie şi ce pălăria mea mai există, medicină veterinară şi de alte creaturi precum cele umane, drepturi, bănci, arhitectură, psihologie, toate limbile străine, dar săracele au carenţe grave serios în domeniul de aplicaţie.

Eu nu mai înţeleg nimic. Bine că demonstrăm jeguri de idei nimănui cu Let’s do it, Romania! şi alte bagatele şi nu ne putem concentra pe propria noastră persoană. Îmi imaginam că aş încheia un articol cu o frază gen “Data viitoare voi scrie despre Noscete ipsum et nosces universum et deos” dar nu o să fac asta.

P.S. Am răcit.

Dacă într-un vechi articol l-am numit Păduche Şcolar, tind să cred că el a ieşit nu recent de sub umbra normelor de încadrare în rasa umană. Mi-e milă când îl văd mai ieftin decât o pereche de testicule de raton călcat de tir.

Amice, dacă vrei să redevii om încearcă să îţi aminteşti de unde ai plecat, adică vremurile acelea când un leu era mult şi strângeai din buci la gândul că o vină cineva să te lase fără curent pentru că nu aveai bani să plăteşti factura, când plecai de acasă sub pretexul că te plictiseai şi te plimbai prin vecini fără să le spui că faci de 48h pauză de la mâncare. Când vezi că toată lumea râde când apari tu, nu te gândi că te plac din cauza stilului tău ci încearcă să auzi tona de glume care se fac pe seama ta. Nu te mai întreba de ce ai fost dat afară de la petreceri şi întruniri de nenumărate ori; întreabă-te de ce persoanele care vin la tine acasă trec pragul uşii doar când ai bani, mâncare şi băutură – adică rar.

Băiete, tu numeşti pe oricine “prieten” dar ştii ce esti tu pentru cei pe care îi însoţeşti (?) – un papagal mergător cu râs de idiot, care poate răspunde la întrebări simple şi a cărui companie e gratis. Tu o să rămâi un virgin pe viaţă pentru că în afară de aroganţa şi prostia pe care le-ai primit, mama ta a uitat să îţi transmită abc-ul legat de comportamentul cu o fată. Tu te vezi direct în pat cu două dar, vorba lui Burcea, ca să faci sex în 3 trebuie să treci de faza “sex în 1″. Şi ştii ce? Cu corpul tău de somalez alb şi gesturile de cocălar palmat nu poţi face nimic.

Băi cap de ţelină, îmi pare rău pentru toţi cei care te-au ajutat vreodată. Săracii…ei nu ştiau că tu nu eşti decât un oportunist care ar face multiple felaţii ca să devină preferatul şansei şi să câştige cât mai mult de la cât mai mulţi ca apoi să se întoarcă cu c…rul la ei. Tu cu glumele tale ce se repetă  obsesiv câte un semetru întreg. Mucegaiule, nimeni nu merită să îţi vadă faţa tâmp-prietenoasă şi să îţi audă vocea mizerabilă la telefon când ceri bani cu împrumut ca în scurt timp să moară auzind aroganţele tale de flămând.

Ratatule, tu ştii de ce scriu asta în loc să îmi scriu pensee-urile mele emoţionante de toamnă?  Pentru că toamna vine mai devreme când apari tu – moare totul, pentru că bate vântul imediat ce apari de repede ce dispare lumea, pentru că după ce ţi-am înghiţit atâtea grosolănii am ajuns la momentul în care nu mai pot. Da, aş scrie aici o veşnicie despre cât de degradant e să coexistăm pentru că există material, întâmplări şi martori ce pot susţine la orice oră că esti prostul proştilor. Deci tu îţi dai seama în ce hal eşti dacă ai ajuns să cheltui banii munciţi de părinţii tăi  pe o petrecere cu băieţii ca după aceea să lipseşti de la şcoală şi să mănânci piele de încălţăminte?  Mă excit la gândul că te-aş vedea intr-o zi tăvălindu-te în chinuri drept payback pentru toată viaţa ta de parazit undercover.

Leşinatule, eşti singurul care a reuşit să mănânce căcat fără să moară şi mă macină cumplit acest lucru. Cred că o să inventez o teoremă uşor de demonstrat oricând:

Fie n≥2 un număr natural de persoane de orice vârstă, rasă, sex, religie, culoare etc. şi   C =1. În orice punct de pe această planetă, cele n persoane fiind grupate sub orice formă geometrică într-un perimetru ce îl conţine şi pe C, vor face probabilitatea ca C  să fie ţinta tuturor glumelor, să atingă cota de 100% iar în concluzie C să fie un rahat cu ochi.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.