Nu vreau să par curul deştept de pe blogul acesta – cu toate că sunt deja – dar cred că e timpul să stabilesc nişte limite pentru cei fără aşa ceva. Există nişte specimene cu nişte plăceri atât de comune, banale şi stupide încât ţi-e jenă să le atenţionezi de penibilul situaţiei. Nu-i nimic; mă sacrific.

De ce ai vrea să te uiţi la stele? Când e genul de noapte ideală pentru un foc şi cântat , trebuie să se găsească cineva ceva şi să meargă undeva, să se întindă pe iarbă şi să se uite la cer suspinând după iubiri neîmplinite. Mă întreb, ce îţi face o stea dacă te uiţi la ea? Pun pariu că ea nici nu ştie că tu exişti şi faza cu pusul de dorinţe e deja absurdă, asta ştie toată lumea…

De ce ai vrea să le spui tuturor că ţie nu îţi place franceza? Nu interesează pe nimeni. Nu există fanclub sau forum pentru nevorbitorii de limbă franceză; nu te va marginaliza nimeni dacă vorbeşti franceză.

De ce ţi-ar plăcea florile? Ce e sexy în a primi flori la o întâlnire? – bani aruncaţi aiurea că oricum nu interesează pe nimeni că tu eşti atât de gentleman încât n-ai inspiraţie să faci un cadou adevărat, adică util. Florile sunt atât de aiurea încât pe o scară de la 1 la 10 a utilităţii ele ating cu greu un -2. De ce să nu îţi placă un ciuline? E drăguţ, e deosebit, moare greu, dacă eşti beat te trezeşte la realitate când îl strângi în mână etc.

De ce ai vrea să faci cadouri jucării de pluş? Sfinte căcat! Ce-am făcut ca să merit aşa ceva? Jucăriile de pluş sunt dovada principală a lipsei crase de imaginaţie din capetele pătrate ale unora. Nici măcar unui copil mic nu îi poţi face un asemenea cadou; un “atât de inutil” obiect nu ar trebui numit cadou – mi-ar fi ruşine, trebuie trecut la Top 5 Cele mai groaznice coşmaruri.

De ce să îţi placă oamenii proşti? Un prost pe o grămadă de bani devine mai prost – şi toată lumea ştie că am dreptate. Nu ai umor dacă ştii să latri sau să măcăi. Asta ca să nu mai spunem că există o tonă de proşti bogaţi care nu îşi merită viaţa. Apropo, ştiţi ce înseamnă o mie de proşti bogaţi care nu îşi merită viaţa pe fundul oceanului? – Un bun început.

De ce ai vrea să ai părul lung ? Lung la modul…LUNG! Cum se exprimă unele : “până la fund”. Părul exagerat de lung e inutil şi ruşinos; se agaţă în orice, se electrizează etc. Sau de ce ţi-ai pieptăna părul creţ?

De ce să plagiezi cu neruşinare? Să copiezi tot ceea ce e drăguţ şi original chiar la persoanele apropiate?

Sau de ce să fii fan ceva? Nu poţi fi -fil ? Trebuie să fii fan? Să ne strici nouă distracţia?

De ce te-ai îmbrăca şi încălţa cu chestii pe care le poartă oricine? De ce ţi-ar plăcea lucrurile ce le plac tuturor? De ce să duci o existenţă comună? să vorbeşti şi să te comporţi banal, ca toată lumea?

…n-aş putea…

Iarna şi-a făcut intrarea asemenea unui gimnast ce face stând pe cap din forţă. A îngheţat orice pahar de unică folosinţă din şanţuri, orice chiştoc de ţigară sau gumă de mestecat de pe marginea coşurilor de gunoi. A îngheţat până şi circulaţia pentru o vreme. Şi a nins. A nins mult, nesimţit de mult, dureros de mult şi rece.

Nu am înţeles niciodată, ce-i drept, cine a inventat zona temperată şi cele 4 anotimpuri ale ei. Da, e pasionant să trăieşti într-un loc unde când se decide să fie iarnă durează 4 luni. Îmi tremură epifizele oaselor lungi de fericire când văd că ninge. Îmi vine să ies la balcon, să iau un mop plin de sos de roşii în mână şi să-l flutur în semn de război urlând din toţi rinichii “Ningi mă! Ningi!”.

Uneori mi-e milă de voi când văd cum sunteţi manipulaţi an de an pe băncile şcolii. Voi care credeaţi că verbul “a ninge” e impersonal…mare ţeapă v-aţi mai luat…

1. Toată lumea ştie că iarna e inutilă într-un mediu citadin: blochează circulaţia, omoară babe, umflă facturi la gaze etc. Dar cum nu există posibilitatea de a ne certa cu persoana dubioasă care ninge încontinuu, cred că e cazul să discutăm despre vestimentaţie.

Orice ai fi tu, fată/ băiat/ mutant/ dinozaur trebuie să ştii că oricât de iarnă ar fi nu e cazul să porţi o tonă de haine imposibil de scos la nevoie. E suficient un tricou pe lângă nişte jeans. Ce e important se află la exterior. Ia-ţi cea mai de ski geacă a ta, cele mai de Cerc Polar mănuşi, cel mai penta-stratificat fular şi cel mai călduros fes/călduroasă căciulă care să nu semene cu cea a onorabilului Axinte. Dacă porţi aşa ceva cât se poate de corect nu va fi necesar să ai două maiouri băgate în chiloţi, tricou cu mânecă scurtă, tricou cu mânecă lungă, maletă, pulover pe gât, pulover cu nasturi, boandă.Nu te gândi să porţi izmene decât dacă stai în aer liber şi plin viscol mai mult de 2 ore.

2. Mersul la şcoală e grav. Imediat ce ai intrat în perimetrul curţii liceului îţi doreşti să nu te fi născut niciodată. După fiecare colţ, sub fiecare piatră, în fiecare rahat de câine există un dobitoc ce nu-şi merită viaţa agitând un bulgăre de zapadă în mâna lui schiloadă. Te va vâna, te va ataca şi doborî, va zbiera ca un şacal bolnav şi va fi fericit doar după ce te va fi umplut cu zăpadă ingheţată şi deloc fină.

Singura modalitate de a scăpa e să mergi cu un prieten mai mare decât tine. Pulifricii care aşteaptă victime se tem de cei mai mari decât ei. De fapt, ei nu au destul sânge în genunchi ca să atace altceva decât fete şi copii.

3. În pauze e posibil să nu fii protejată de garda de corp mai sus amintită. Vei constata cu stupoare că cei din grupul atacator s-au înmulţit ca muştele pe fecale ciupercile după ploaie/ ca pensionarii la bilete pentru băi. Nu poţi scăpa fără măcar o ploaie de gheaţă măruntă în ochelari – asta e drama.

4. O idee briliantă de a te distra şi de a switch-ui rolurile de atacator şi victimă este să îţi chemi un grup de prieteni, să vă înarmaţi cu fulare pentru a nu vi se descoperi identitatea, mănuşi serioase, haine impermeabile ca mai apoi să căsăpiţi tot ce prindeţi în tabăra adversă. Când zic căsăpit mă refer la bătaie cu zăpadă la modul barbar, răzbunător, sinonim cu călcatul pe cap. Suferinţa ta va fi dată uitării când vei răcni malefico-bucuros după ce vei vedea gaşca de lachei tăvălindu-se în chinuri.

5. In timpul iernii evită statul gură cască pe drumuri, hăhăiala din scara blocului. Nu zic să nu mai freci menta ci să nu mai freci menta în scara blocului. Treburile astea se fac acasă la cineva, cu pop-corn şi băutură – să fim serioşi. Nu se stă pe drumuri atâta timp cât există un tovarăş cu casă caldă şi frigider plin.

Atât

Despre lene am mai discutat aşa că rămâne doar titlul.

M-am scremut un minut lung şi mi-am dat seama că sufăr. În decembrie 2008 eram în clasa a IX-a şi mi-am cumpărat un fes. Da, un fes maro, tricotat, lălâu, atârnător (începuse moda prin Occident). Oricine mă vedea cu el pe cap se uita ca la o ciudată cum nu s-a mai întâlnit; majoritatea “personajelor” spuneau “doamne, eu nu aş putea purta aşa ceva”. Au trecut 2008, a venit 2009 iar eu am rămas cu acelaşi fes. De data aceasta lumea nu m-a mai privit strâmb ci chiar eram întrebată foarte des despre locul de unde mi-am cumpărat minunăţia (semn că ajunsese moda şi în România). A trecut 2009, a venit 2010 şi am constatat cu stupoare că jumătate din liceu avea fes identic cu al meu.

Oare nu puteam fi pedepsită altfel? Numai plagiatul era valabil?

Dar să tolerăm aceasta şi să îi urăm “La mulţi ani!” lui Vlad care astăzi împlineşte vârsta echivalentă numărului prim şi impar 17!! Să ai o viaţă pe gustul tău, Vlad (Sper să ai gusturi bune).

Ciudat e faptul că am ales un asemenea personaj – s-ar spune. Nu, nu e şi rata prezenţei mimozei este invers proporţională cu existenţa unui radical de ordinul I în matematică. Dar să nu deviem de la subiect şi să trecem la treabă.

Mimoza este mimoză fiindcă la prima vedere pare fragilă, sinceră, delicată, micuţă şi parfumată dar surpriză! este anonimă iar eu pot argumenta asta în cele ce urmează.

COPILĂRIA:

Copilăria ei a existat şi a persistat, ea fiind încă un copil. Fiind unică la părinţi, mama ei era o prezenţă ubicuă urmărind-o în fiecare loc – poate chiar şi în cel în care până şi împăratul merge pe jos – şi îndrumând-o pe cărarea ce i-ar fi putut aduce cultură, bogăţie spirituală şi personalitate. La şcoală mama  se arăta imediat ce unicornul/buburuza/dovlecelul/sufleţelul/îngeraşul/bucuria ei dădea semne de întârziere chiar şi cu binefăcătorul motiv al unor ore în plus de matematică. Astfel lua un loc într-o bancă, asistând totodată la ora învăţătoarei care rugase elevii să rămână după program.

Ştiu, aveţi un şoc la modul că “vai nouă dar peste program se stă doar cu elevii slabi”. Ha-ha! Foarte amuzant şi real dacă ne-am fi aflat în Occident dar iată că la şcoala unde mimoza mergea în copilărie doar elevii buni/foarte buni/interesaţi/pasionaţi/dornici de cunoaştere rămâneau o oră în plus (Presupun că şi mama mimozei rămânea doar din dorinţa de a-şi umple lacunele uriaşe).

Probabil aţi sesizat ce mamă nesuferită are mimoza. Evident, fiecare femeie are o sămânţă de “de nesuferit” în ea; problema este că MIMOZA ESTE COPACUL.

Arogantă, fandosită, plină de sine – dar rezervată totodată- vorbea puţin iar când încerca să facă o glumă 50% scotea ceva onomatopee şi alte interjecţii. Evident, râdeai doar din politeţe. Este de menţionat şi faptul că absolut orice cuvânt din vocabularul ei ce conţinea 200 de cuvinte (în cazuri fericite) devenea diminutiv imediat ce mimoza îl rostea. Exemple? Compoţel, broscuţă, păsărică, fetiţă, băieţel, codiţe, căţel, pisicuţă ş.a.m.d.

Dar iată, aceeaşi mamă a mimozei întotdeauna a avut mari planuri  pentru mult prea iubita/adorata/îngrijita sa fiică. Voia să înveţe matematică, limbă română, geografie şi istorie (doar astea se predau în I-IV) dar a omis un singur şi al naibii de important lucru: IQ-ul mimozei. Un IQ atât de mic încât ţi-e ruşine să-l calculezi.

ADOLESCENŢA:

Ca orice copil mimoza a crescut pe lângă bloc/ mai mult în bloc, pe lângă maică-sa/ mai mult după gura maică-sii. A lovit-o norocul într-un hal în care nu vă puteţi imagina; a lovit-o ca un tort cu frişcă în plină figură, un glonţ în plină inimă, un căcat în plină toaletă. Acest noroc constă în bani. Părinţii ei înculţi au început să câştige bani în prostie şi asta a fost cireaşa de pe tort, bomboana de pe colivă, musca de pe căcat etc.

Fizic, ea şi-a păstrat trăsăturile din copilărie: ochi mari şi căprui – gen viţică, sprâncene stufoase, păr maroniu şi moale, pistrui, strungăreaţă, mâini şi picioare lungi, corp subţirel pentru care teoria cu limbajul trupului nu e valabilă ş.cl.

La acestea s-au mai adăugat centimetri în înălţime, centimetri în păr, numere la pantof, sâni, fund, talie, mimoza căpătând un aspect uman – cât de cât. Dar cum era şi un murphism care spunea că media inteligenţei pe Glob e constantă dar că populaţia e în continuă creştere, am putea spune că începuse să fie o gâscă lungă şi proastă.

Părea blândă, afectuoasă, zâmbitoare, naturală, drăgălaşă dar pe cât de iubită de toţi era tot pe atât de căscată, aeriană, lipsită de orice talent, seacă, ciudat de comună, lipsită de limbaj şi patetică.

Când hormonii alergau prin corpul ei ca un InterCity ar fi putut avea un prieten şi bineînţeles că şi-a adunat gaşca de fete pentru a dezbate subiectul pretendenţilor de parcă nu ea s-ar fi cuplat/combinat/babardit cu băiatul ci toate deodată. Ea nu a vorbit niciodată vulgar, motiv pentru care se ruşina dacă auzea cuvinte precum căcat, p*lă, p*zdă, c*i, jeg etc.

Repet : nimic din copilărie nu a suferit impresionante îmbunătăţiri în comportamentul ei. Cert e că visul maică-sii de a  face matematică, limbă română, de a avea cultură generală şi personalitate s-a evaporat (fără şanse de eventuală lichefiere). În schimb mimoza a învăţat că e bine să te uiţi la Rebelde, să asculţi muzica voma de la TV, că şi manelele au savoarea lor, că o carte se deschide doar când vrei să ascunzi bani în ea, că dacă eşti sclifosită, prostănacă, sensibilă, plângi rapid şi vorbeşti puţin te vei învălui într-o aură de mister dens – foarte pe gustul bărbaţilor pe gustul ei.

“pe gustul bărbaţilor pe gustul ei”…frumoasă şi reală sintagmă. Nu vă gândiţi că ea poate plăcea un băiat cult, deştept, interesant, agasant de adorabil şi specialo-mortalo-deosebit (aşa cum nici un astfel de băiat nu ar putea s-o placă pe ea). De altfel ea nu a ştiut ce e cu atracţia şi modalităţi de a cuceri, în capul ei a fost mereu o ceaţă de sprijini bicicleta în ea.

Da, ca să nu o lungim prea mult vă amintesc că atunci când mimoza a ajuns la liceu a câştigat simpatia multora cu umorul ei la care râzi doar din politeţe, cu onomatopeele penibile, cu hainele ei de căcat scump – niciodată luate din oraş, cu telefonul ei cu touchscreen, cu felul în care ea “are suflet bun“, “conferă încredere“, “inspiră feminitate, rafinament şi eleganţă“, “are personalitate” şi alte bullshits de astea…

MATURITATE:

E greşit spus “maturitate” căci mimoza nu se maturizează niciodată. La 18 ani a primit cadou o petrecere de majorat şi o maşină pe care a umplut-o de stickers şi de chestii atârnătoare şi chiţăitoare. După ce a terminat liceul a căutat o facultate de umplutură – cu taxă, evident, ea are bani, îşi permite – şi a plecat într-un oraş mai mare. Bineînţeles că ea păstra legătura cu mama ei, nu a ştiut prea curând termeni legaţi de sex&co. (ejaculare, clitoris, libido, doghi staiăl, scrot ş.cl.). De fapt a aflat de aşa ceva doar datorită unei prietene care i-a zis verde în faţă că prostia ei nu are limite şi că atunci când prietenul ei o minte că se joacă de-a “Ascunde salamul” nu e decât un futai care se încheie sau nu cu un orgasm.

Şi-a păstrat pseudonimele schimbate ca pe şosete de-a lungul timpului, pseudonime precum Pufoasa, Creaţa, Drăguţa, Pisicuţa, Anahi, FallenAngel, Bebeluşa, Barbie, Tweety ş.a. A terminat facultatea şi nu şi-a găsit un loc de muncă până în clipa în care tatăl ei nu a pus câteva pile pentru ea. Locul de muncă i-a adus pupincurişti, admiratori, salariu dar nu şi inteligenţă.

Şi-a permis să facă aroganţe legate de mâncare, haine, vorbit tare sau încet, petreceri, prieteni, muzică, glume, orice şi la un moment dat s-a căsătorit cu un prost cel pe care l-a iubit şi care a iubit-o.

Nu vreau să îi subestimez dar încercaţi să vă imaginaţi o familie perfect normală, comună, fiind compusă din: Mimoză, soţul ei – un moflea, şi trei copii( Păduchele şcolar, Molia virgină şi limbricul infatuat). La bătrâneţe s-a putut observa cum prostia e ereditară căci copiii ei şi copiii copiilor ei îi semănau perfect. Frumos este că ea a ţinut cu orice preţ să le spună nepoţilor poveşti din tinereţe şi uneori se uita în tihnă la filme de epocă precum Twilight, Notebook, A walk to remember.

FINAL/CONCLUZII:

Mimoza a murit aşa cum s-a născut: anonimă. Chiar dacă în şcoală era simpatizată şi soţul ei a iubit-o  sau părinţii ei au avut bani, ea nu a reuşit să facă vreodată ceva maiestuos şi inegalabil, lumea nu a recunoscut-o niciodată după prenume. Dacă ar fi ajuns cântăreaţă nu ar fi fost genul cu care lumea să aibă CD acasă sau poster pe uşă. Dacă ar fi ajuns actriţă nimeni nu ar fi dat mai mult de 5lei pe un bilet la teatru. Dacă ar fi fost elevă/pitic/bunică porno ar fi fost găsită cel mult pe un calendar dintr-un service auto dintre blocuri sau într-o baie publică pe un poster pe care scrie un număr de telefon cu menţiunea “Sug p*la“.

Dar iată că nu a ajuns nimic măreţ sau plauzibil, drept pentru care mimoza anonimă a câştigat doar un post pe un blog prost.

Nu sunt aici ca să amuz – momentan. Mi-am depăşit celebra lene doar ca să scriu despre cum m-a cuprins Spiritul Crăciunului până în măduva oaselor, până nu am mai putut, până mi-a ieşit pe nas, până mi-am făcut provizii pe caţiva ani. Am simţit că a fost Crăciun fiindcă:

• nu am ţinut nici măcar o zi post – ba chiar am păcătuit lejer;
• nu am primit nici măcar un cadou din ce îmi doream eu – de fapt nu am primit nimic;
• nu am avut nicio masă de Crăciun în familie ;
• în prima zi nici măcar nu am fost la Biserică şi ai mei genitori oricum au uitat că voiam să merg şi eu cu ei spre a onora o anumită invitaţie – au plecat fără mine;
• a doua zi s-a ~!@#$ din cauza unor certuri;
• a treia zi nici măcar nu a existat – a fost perfect normală;
• am reuşit să am o conversaţie chinuitoare cu V. ;

Da, recunosc, mai vreau câteva zile de Crăciun. A…La mulţi ani! – că tot fu cu sărbătorile astea…

Nu aveam nici o formă de chef de scris aşa că mi-am utilizat una din infinit superputerile mele, am chemat-o pe a mea soră şi am început munca la filmul care va câştiga nenumărate premii la Cannes şi festivale de film independent.

Marţi, data stelară 22 decembrie 2009, IPond şi Tzutzu (Miss Shala) au regizat şi filmat un foartescurtmetraj folosind imaginaţie din dotare

E tot ce îţi poţi dori de la cineva. E loial şi supus prin însăşi forma sa echilibrată; e sexy şi provocator prin porii săi parfumaţi şi prin culoarea lui caldă; emană bun gust şi rafinament prin simpla lui prezenţă. Ai vrea să fii cu el mereu fiindcă inspiră siguranţă, e tatăl securităţii şi senzualităţii. E un Justin Timberlake? O Lady Gaga? Che Guevara? Audrey Hepburn? Nici măcar! E un zeu. E un cuceritor înnăscut.

Poate face performanţă lejer în orice domeniu căci e un artist. Nu a intrat şi nu va intra niciodată în politică – ar vrea partidele să-l aibă…

Probabil ar câştiga Premiul Nobel în orice domeniu dar are un suflet prea bun şi generos, de aceea îi lasă pe sărăntocii ca Barack Obama şi Herta Muller să câştige la Pace şi Literatură.

Te întâlneşti cu el şi te uzi de brusc; îl doreşti, ai fantezii cu el. Când trece prin cameră electrizează tot părul din încăpere. La mare orice fată se îneacă atunci când e el salvamar. Eclipsează Soarele, are efect de maree, obţine antimaterie doar cu puterea minţii, declanşează tsunami când sărută, face flotări împingând pământul în jos – toate cu pueterea minţii sale geniale.

E un zeu şi oricine leşină când se dezbracă (e prea modest dar toată lumea ştie că pătrăţelele de pe abdomen rule). Te-ai căsători cu el şi OH, DOAMNE!!! ce frumos e când dezvirginezi un POMELO !

Iubiţi sau nu cititori,

Ştiu că mâine, 16 decembrie, împlinesc 16 ani şi chiar dacă nu vreau să plutesc prea mult în apele acestui subiect mă văd nevoită s-o fac.  Sunt la capitolul Concluzii, impresii şi sugestii când va trebui să scriu despre ce am trăit în ultimii 15 ani şi 364 plus/minus câteva zile.

Recunosc, n-am fost chiar copilul reuşit al familiei dar nici preşedintele Asociaţiei Mondiale a Anarhiştilor. Am oscilat între învăţat şi dezvoltat cultul propriei personalităţi. Am cunoscut oameni – niciodată nu e suficient pentru mine, ce-i drept – şi am realizat că există şi oameni ce fermentează (îi dă de gol mirosul), oameni proşti din multe puncte de vedere, virgini şi virgine – in special psihic, semi-oameni, ne-oameni, ultra-oameni.

Primatele urât mirositoare sunt binecunoscute încă din adânci tinereţi. Proştii se pot prezenta lejer “colegi de bancă ai dinozaurilor”.

Virginii şi virginele mi-au fost specimene pur familiare mult timp la modul că ele existau încă de la grădiniţă, lucru perfect firesc în asemenea circumstanţe, ca de altfel şi în şcoala primară. Gimnaziul şi liceul mi-au cam depăşit aşteptările întrucât m-am lovit de un bloc de virgini şi când spun asta nu mă refer la cei ce n-au explorat trupuri de sex opus ci la acei paraziţi cu minţi încuiate şi idei inoculate de autori de cărţi de colorat. Îmi plac lătrăii şi linguşitorii aşa cum îi place unei lipitori o ţigară înfiptă-n spate; virginii sunt comuni şi mediocri, m-am lovit şi o să mă lovesc de ei aşa cum te loveşti de animale la ZOO.

Semi-oameni…poate unii profesori sau nu ştiu, persoane cu care am avut de-a face. Viermi sau monumente ale inculturii şi ţărănismului gros. Ne-oamenii m-au şocat şi scârbit urât, exagerat de mult. Ei nu sunt oamenii fiindcă nu au raţiune, ceea ce ar trebui să fie elementul ce ne diferenţiază pe noi, oamenii, de …primate.

Da. am ajuns la ULTRA-OAMENI. Profesorii pe care pot să îi număr pe degetele de la o mână- cu condiţia să evit degetul pe care port inelul, domni şi doamne întâlniţi aiurea, prieteni rari şi scumpi mie.

Momentan aş putea afirma că am ceva prieteni, şi i-am ales conform criteriilor mele. Astfel împreună suntem brigada de ultra-umor şi semi-debilism impus, suntem cei ce nu au bani de pizza dar se mulţumesc cu o cafea de la automat, suntem cei ce nu dau doi lei pe lachei şi pe cei ce blamează rock-ul. Ne declarăm miserupişti cu absenţe în catalog la activ.

Jur că am avut conflicte, jur că am avut plăceri, tristeţi şi nebunii. De obicei mai mult plâng decât râd, dar nu-mi joc trăirile – cu toate că îmi plac actoria şi regia.

După aproape 16 ani am rămas cu dragoste de carte. Îmi plac oamenii şi…sugestii nu am.

Sper că am fost la obiect dar ambiguă în acelaşi timp.

Vă salut din microuniversul meu guvernat de o demi-anarhie şi tone de nebunie.

Cu respect pentru unii şi greaţă pentru alţii,

IPond

 

Nu că aş fi vreo nuvelă dar în mine există un conflict cu potenţial exploziv mai mare decat cel al antimateriei din “Angels and demons”: e bună lenea, sau nu?

În urma anumitor experienţe mi-am dat seama că de multe ori da. Mie personal mi-e atât de lene încât am ajuns să am ca animal de companie un mucegai. Îmi pun telefonul să sune la şapte în fiecare dimineaţă dar nu durează decât trei secunde să mă conving prin autoargumentare că orice treabă pentru care ar fi trebuit să mă trezesc la ora aia se poate amâna cu cel puţin o oră. E foarte frecventă întâmplarea care face ca eu să las absolut totul pe cel mai  ultim moment. Spre exemplu, nu învăţ niciodată nimic şi chiar când să mă asculte vreo profesoară-gibon mă întreb dacă e bine să citesc atunci ceva. Las toate treburile atât de “pe ultimul moment” încât întotdeauna mă conving că pot să mai amân oricând cu cel puţin o oră.

Eu nu mănânc în bucătărie sau la masă. Nu suport bucătăria unde, oricum, nu stau decât 10 minute pe săptămână când îmi iau mâncare pentru ca apoi să mă întorc în dormitor. A mânca în bucătărie e groaznic. A mânca în bucătărie de unul singur e dureros de începi să auzi voci. Auzi ecoul fiecărei înghiţituri de jdemii de ori amplificat spărgându-se apoi de faianţa oribilă de pe pereţi. La fel şi mâncatul la masă te face să te simţi ca un virgin care-şi trăieşte copilăria cu cărare pe mijloc în părul  mătreţos şi cu calorii calculate la zecimale.

Da, eu mănânc în pat. Fie uitându-mă la TV, fie scriind/citind/scărpinând-mă/pensându-mă/epilându-mă pe braţe/vorbind la telefon/orice. Îmi curge lenea prin vene, e raţiunea mea de a fi, e păcatul absolut în materie de Irina, e un mod de viaţă. Niciodată nu duc farfuriile la bucătărie după ce am mâncat – am ceva mai important de făcut; le las până fac mucegai/drojdii/bacterii/termite/dinozauri. Când în sfârşit mă conving să le duc la bucătărie durează jumătate de eternitate până când cineva le va spăla – rareori eu.

De o săptămână mă rog de mine să aspir. Nu e decât un covor de 120×200 cm dar chiar şi dacă avea 25×25 tot muncă era. Deci lene.

Am o plantă în cameră, dar nu orice fel de plantă. E hidrofobă! Îi pun apă când imi aduc aminte – evident de la rar spre foarte rar aproape niciodată – din ce mai rămâne prin căni – ceai/lapte/cafea; nu mă deranjez să o ingrijesc, o face singură.

În baie oglinda are depuneri caledonice dar mi-e lene s-o curăţ. În fond şi la urma urmei nu mă uit decât de două ori pe zi, maxim trei şi nici atunci nu durează mai mult decât privit 3 secunde. Eu nu mă pieptăn, am haine care nu se calcă, am haine care nu trebuie curăţate de cercopiteci de le zice mama scame, mă epilez la salon, beau din aceeaşi cană orice, scriu/mănânc/citesc/dorm/cânt/vorbesc/schimb viitorul ţării în pat doar fiindcă mi-e lene.

Există şi cazuri în care nu mi-e lene. Parcă nu am auzit în viaţa mea de lene, parcă nu am fost dependentă de lene. Mi-e lene să-mi fie lene!!

Spre exemplu nu aş lua autobuzul pentru nimic în lume dacă aceeaşi distanţă o pot parcurge eu în 20 de minute la nici măcar pas grăbit, ci pas. De ce să miros toţi mutanţii şi toate babele care put mai rău ca un raton incendiat, toţi şantieriştii cu salopete slinoase şi păr la subraţ? De ce să stau în acelaşi mijloc de transport cu toate vomele cand aş putea să îmi mişc carcasa folosindu-mi sistemul locomotor?

Alt exemplu la care ar trebui să luaţi aminte e acela în care trebuie să scapi de orice reminescenţă de vreo fostă lene şi să complotezi cu tot universul pentru a face un prost să înţeleaga natura sa. Mie, personal, nu mi-e lene niciodată să îi spun clar şi rapid, preţ de 2 minute, unui oposum de-şi zice om că e prost, că s-a născut aşa şi spre deosebire de alţii va muri mai prost, că nu are nimic între urechi şi oricât s-ar strădui să umple cu ceva spaţiul ăla doar un pachet dublu de vată îl ajută. Îi faci un bine să îi explici că dacă ştie să vorbească nu înseamnă că e şi deştept. Am înţeles că a depus eforturi titanice ca să pronunţe cuvântul “ou” sau “mama” dar încă e prost de respiră pe gură. Şi îl mai auzi cu fraze de om ce nu are simţul penibilului “mi-e lene” / “mi-e silă”…Eu cred că în cazul lui lenea ar trebui să fie un lux.

De asemenea mie mi-e atât de uşor să adun în jurul meu o gloată de inutili. E de ajuns să vorbesc despre ceva cu totul şi cu totul neînsemnat cum ar fi preşedintele ţării sau câte pagini are o carte de rugăciuni ca mai apoi să saliveze cel puţin 5,2  fraieri cu ideea ” câtă intelectualitate…”. Aceşti fraieri sunt uşor influenţabili şi dacă vrei să faci o faptă bună le poţi spune deloc imperativ, aşa, ca o rugăminte, să îşi ţină respiraţia 2 ore, să se arunce de la etaj direct în cap, să bea benzină etc.

Concluzie: Îţi permiţi să-ţi fie lene numai în condiţiile în care nu faci umbră degeaba pământului.